Şi iată că acum intră în scenă protagoniştii. În duminica aceasta de dinaintea Crăciunului, toate cele trei lecturi ne vorbesc despre Cristos, despre Maica sa, şi despre locul unde Mesia va vedea lumina zilei. Cred că în această ordine de idei voi afla un punct de legătură cu duminicile precedente. Speranţa, despre care am vorbit în cea dintâi duminică a Adventului, aici este concretizată într-un nume: Cristos, care săvârşeşte o faptă măreaţă şi hotărâtoare în folosul nostru (lectura a II-a).

Privirea, convertită, reînnoită (duminica a II-a), ne uşurează a observa realizările evenimentului acesta grandios într-un punct geografic umil, neînsemnat: Betleemul. Bucuria (carismatică) din duminica a III-a, ne prezintă întâlnirea care a avut loc între Maria şi Elisabeta, bucurie manifestată în cuvinte, în cântare şi în dans, pentru că de dans este vorba aici. De fapt în traducerea grecească “pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu” evocă irevocabil dansul.

Fragmentul din scrisoarea către evrei, ni-L prezintă pe Isus în funcţiunea sa sacerdotală. După ce a constatat ineficacitatea vechilor orânduiri în ceea ce priveşte înlăturarea păcatului (“căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele” (Ev. 10, 4). Sfântul Paul precizează sensul venirii lui Cristos şi al jertfei sale preoţeşti: “De aceea, când intră în lume zice: “Tu n-ai voit jertfă nici prinos, ci mi-ai pregătit un trup. Nu ai primit nici ardere de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: “Iată-mă, (în sulul cărţii scris despre mine), vin să fac voia ta, Dumnezeule” (Ev. 10, 6-7)

Păcatul, cel mai mare obstacol în calea întâlnirii cu Dumnezeu, este şters, îndepărtat, nu prin jerfele cultului, aşa cum pretindea Vechiul Legământ, însă mulţumită jertfiri Trupului Domnului Nostru Isus Cristos, jertfit odată pentru totdeauna prin ascultarea sa faţă de voinţa Tatălui “exact prin această voinţă am fost noi sfinţiţi…”. Acum, ne putem apropia de Dumnezeu în toată libertatea fără nici o constrângere. Jertfele din Legea veche nu ajutau la nimic din cauza exteriorităţii lor. Şi e greu de a face vreo apropiere între sângele unui animal jertfit pe altar şi curăţirea conştiinţei unui om sau a unui popor întreg. Dumnezeu dispreţuieşte masacrele rituale; se scârbeşte de ele. El cere o jertfă personală. Tatălui îi place ascultarea Fiului: “Iată, vin să fac voinţa ta”. Această ascultare, conştientă şi liberă, a fost prezentată pentru păcatele oamenilor.

Unica jertfă, cu adevărat transformată care schimbă complet situaţia omului şi modifică raportul său de mai înainte cu Dumnezeu (apropierea de locul de întâlnire, prietenia cu dânsul), prin jertfa lui Cristos de pe cruce. Aceasta este singura şi adevărata jertfă plăcută Domnului. Aici nu este vorba despre eliminarea cultului sau de a-l reduce la o simplă dimensiune interioară, ci de a preciza că unica mediere valabilă, este medierea sau mijlocirea lui Cristos.

Cuvintele acestea, deja, ne duc cu gândul la o lumină pascală. Mai înainte de naştere, noi suntem chemaţi să contemplăm astăzi moartea lui Isus, ca punct culminat al ascultării Sale faţă de voinţa Tatălui care este “cauza vieţii noastre”. De aceea, drept pregătire la sărbătoarea Crăciunului cuvintele acestea ne ajută ca să descoperim motivul venirii lui Isus în lume: El vine pentru a face ca în această lume să dispară păcatul. În cazul când sărbătoarea Crăciunului nu ne-ar apropia de Dumnezeu, pentru noi, aceasta ar fi o sărbătoare inutilă. Miheea, prorocul care a trăit cu 800 de ani înainte de Cristos, spune că Izbăvitorul lui Israel în Betleem se va naşte. În sens istoric Mesia se va naşte din vechea dinastie a lui David, însă originea lui este din veşnicie. După perioada sclaviei babilonice, însuşi Dumnezeu care nu şi-a părăsit niciodată poporul va interveni pntru a-l elibera. Aceasta se va întâmpla numai atunci “când aceea care trebuie să nască, va naşte”.

Izbăvitorul prorocit va inaugura o epocă de pace, şi, cu puterea Domnului el sigur se va angaja să-şi pască turma a cărei linişte şi siguranţă le va garanta. Întreaga tradiţie iudaico-creştină a interpretat în cheie mesianică această prorocire a lui Miheea. Betleemul nu se numără printre marile cetăţi ale Iudeii. Cu toate acestea, Dumnezeu şi-a îndreptat privirile tocmai spre acest loc neştiut şi uitat spre a face din el teatrul evenimentului decisiv. Alegerile sau gusturile lui Dumnezeu nu sunt niciodată determinate de criteriile măreţiei şi a importanţei lumeşti. Micimea şi neînsemnătatea locului sunt pentru El terenul cel mai bun pentru apariţia şi dezvoltarea lucrării divine. Lucrurile mici şi de prea puţină însemnătate atrag atenţia Domnului. Aceeaşi caracteristică de micime şi de smerenie, se transferă apoi, de la locul naşterii, la Mama lui Isus (“…şi a privit la smerenia slujitoarei sale”).

E bine de amintit că tocmai aici la Betleem a venit Samuel, ca să aleagă pe Rege (1Sam, 16), şi din familia lui Iesse, sorţii Domnului a văzut pe cel mai mic dintre fraţi, pe cel mai neluat în seamă, care, nici nu se afla de faţă în clipa aceea pentru că Dumnezeu nu se uita la faţa omului. Omul priveşte ceea ce se vede, aparenţa, Domnul priveşte inima omului. Evanghelia ne prezintă întâlnirea dintre Maria şi Elisabeta. Fără să am pretenţia că voi putea comenta toată pagina Evangheliei, totuşi aş vrea să vă prezint câteva motive de meditaţie.

Sfânta Fecioară se află într-o atitudine dinamică, din cauza drumului lung, pe care l-a parcurs (“Maria, s-a sculat chiar în zilele acelea şi a plecat în grabă spre munţi, într-o cetate a lui Iuda”). Din cauza întâlnirii (“A intrat în casa lui Zaharia şi a urat de bine Elisabetei”). De laudă adusă lui Dumnezeu (“Măreşte suflete al meu pe Domnul”). Aceasta este imaginea cea mai semnificativă a Bisericii. Realitatea Bisericii nu poate fi niciodată fixată într-o imagine statică. Biserica trebuie să fie într-o continuă călătorie, pe drumurile şi pe cărările oamenilor, spre a duce ceva, pentru a aduce ceva. Biserica nu trebuie să vorbească niciodată despre ea, ci totdeauna despre cel Preaînalt.

În Evanghelie, observăm un învăţător care se află într-o continuă călătorie însă nu trebuie uitat că Domnul Cristos a călătorit chiar şi înainte de a se naşte în sânul Maicii Sale. Prin paşii făcuţi de Sfânta Fecioară Maria, Isus a călătorit chiar şi înainte de a se naşte pe drumurile cele mai întortocheate şi strâmbe ale oamenilor. Prin călătoria cea anevoioasă la care s-a angajat Maria, Cristos merge printre oameni acolo unde nevoia este mai mare. Două femei stau faţă-n faţă. Ambele aşteaptă câte un copil. Una e bătrână şi aşteaptă cu pielea zbârcită de anii cei mulţi, cealaltă este o fecioară. Însă aici, una şi aceeaşi explicaţie o avem pentru amândouă: “La Dumnezeu, nimic nu este cu neputinţă”. (Lc. 1, 37)

Ceea ce din punct de vedere omenesc este limită, impediment, atunci când intervine Dumnezeu, ca stăpân peste toate, toate sunt cu putinţă. Ioan, este destinat de a fi “crainicul”, “acelui care vine”, însă de data aceasta Cristos o ia înaintea crainicului. În realitate El vine pentru a-i aduce investitura oficială. Îngerul îi prezisese lui Zaharia, ce misiune va avea în lume acest fiu al lui: “…va plin de Duhul Sfânt chiar din sânul mamei sale”. (Lc. 1, 15) Aici, prorocia se realizează: “Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei i-a săltat pruncul în pântece, iar Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt”. Cu adevărat extraordinară este această consfinţire, chiar şi numai printr-o simplă salutare.

Misiunea lui Ioan, personaj “sălbatic” începe chiar din clipa aceasta printr-un salt de bucurie. Bucuria este caracteristică vieţii mesianice în vederea Domnului pentru că îi semnalează apropierea. În timpul propovăduirii sale oficiale, Ioan va afirma cu tărie: “Cine are mireasă este mire, dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui; şi această bucurie, care este a mea este deplină” (In. 3, 29). “Şi fericită este aceea, care a crezut în împlinirea cuvintelor Domnului”. Elisabeta inventează fericirea cea mai potrivită pentru verişoara ei, care este adevărata măreţie a Sfintei Fecioare Maria. Sfânta Fecioară este aceea care a crezut, adică aceea, care s-a încredinţat Domnului cu toată fiinţa ei, trup şi suflet. Atât ea cât şi fiul, nu a pretins de a face propria voinţă, ci au primit voinţa lui Dumnezeu, prin care a intrat în planul mântuirii sale. Atât ea cât şi fiul au spus: “Iată-mă!”, “Iată, slujitoarea Domnului…”. (Lc. 1, 38)

Maria nu a primit o listă, o serie întreagă de propuneri ori de adevăruri, o doctrină. Ea s-a angajat numai faţă de un cuvânt, numai de un simplu cuvânt, fără mărturii convingătoare, care nu i-a prezentat nici un fel de certitudini, şi a obligat-o de a face o lungă călătorie pentru a descoperi imprevizibilul aşa cum este. Maria a crezut în împlinirea cuvintelor Domnului. Sfânta Fecioară nu este o făptură care “ştie”, ci o făptură care “crede”. Ea crede, nu cere explicaţii. Nu are la îndemână răspunsuri pentru toate întrebările. Se încrede mai mult în Dumnezeu, care ajută totdeauna pe acela, care-şi pune toată nădejdea în el. Această comportare se cuprinde în numele de credinţă.

În felul acesta, Maria devine icoana bisericii care, în credinţă, îşi primeşte pe propriul ei mântuitor, salvator. Devine medicul comunităţii creştine, care primeşte darul lui Dumnezeu. Biserica este credibilă numai atunci când trăieşte din credinţă, când nu primeşte altfel de cuvinte şi nici un fel de asigurări din partea celor mari ai zilei, pentru a se alipi şi pentru a primi numai cuvântul Domnului. Cuvintele Domnului se realizează numai cu condiţia ca omul să se încreadă pe deplin în ele. În realitate, Crăciunul este un Dumnezeu, care-şi ţine cuvântul şi care caută oameni dispuşi aşa cum a fost dispusă Maria, de a primi acest cuvânt. Dumnezeu zice: “Iată-mă!” Ar fi ceva paradoxal ca omul să nu-şi dea nici cea mai mică silinţă de a-l afla.