Predici

Lecturile din această duminică, în special prima lectură şi evanghelia, au o particularitate: folosesc multe verbe la viitor. Le-aţi băgat de seamă şi voi? Poate la o primă lectură nu au putut fi bine surprinse, de aceea vom încerca să le recitim împreună. De exemplu, în prima lectură, profetul Daniel anunţă: “În acel timp se va ridica Mihail… Va fi un timp de strâmtoare… în acel timp va veni mântuirea poporului tău… Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi… Cei înţelepţi vor străluci… şi cei care au învăţat mulţimea… vor străluci ca stelele pentru totdeauna”.

Dar despre ce vorbeşte profetul Daniel? Vom descoperi peste puţin timp. Deocamdată mergem la textul din Evanghelia după sfântul Marcu, pentru că chiar şi Isus foloseşte multe verbe la viitor: “În acele zile, după acea mare strâmtorare, soarele se va întuneca şi luna îşi va pierde strălucirea… Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori… El îi va trimite pe îngerii săi ca să-i adune pe cei aleşi din cele patru colţuri ale lumii… Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece”.

De această dată Isus foloseşte de-a dreptul un limbaj misterios! Dar despre ce vorbeşte folosind aceşti termeni dificili?

Atât Isus cât şi profetul Daniel vorbesc despre ceea ce se va întâmpla la sfârşitul lumii. Însă trebuie să spunem de la început: nu vorbesc despre ceea ce se va întâmpla din punct de vedere ştiinţific! Nu! Vorbesc despre ceea ce oamenii vor experimenta atunci când lumea se va sfârşi.

Cineva, însă, va putea spune: – Dar sfârşitul lumii cine ştie când va fi! Este ceva îndepărtat, se va întâmpla peste mult, mult, foarte mult timp! Nu acum, nu cu noi. De aceea, la ce folosesc aceste cuvinte?

Isus începe să înveţe aceste lucruri pentru că discipolii săi au fost cei care l-au întrebat despre aceasta. Şi ştiţi de ce discipolii doreau să vorbească despre aceste lucruri? Pentru că le era teamă. Nu o spun în mod deschis, dar le era teamă.

Şi Isus ştie că în inima oamenilor din orice timp există un sentiment comun pentru toţi: frica faţă de viitor. În străfundul inimii, oricine se întreabă: – Ce se va întâmpla în continuare? Ce se va întâmpla cu mine, cu familia mea, cu lumea? Va fi mereu bine? Sau va veni un timp de durere?

Aceste întrebări ştiu că le au nu numai adulţii: chiar şi tinerilor şi copiilor le este frică câte odată de viitor, în anumite momente.

De exemplu, când au loc unele catastrofe naturale, tuturor ne este frică! Dacă se întâmplă un cutremur, mai ales dacă este aproape de localitatea noastră, dacă vedem la televizor valurile mari provocate de tsunami, dacă un vulcan începe să erupă lavă incandescentă, dacă un fluviu se revarsă, inundând un oraş întreg … tuturor ne este frică şi ne întrebăm: ce se întâmplă cu lumea noastră?

Şi nu doar ceea ce se întâmplă în natură ne dă motive de spaimă: chiar şi violenţa oamenilor ne sperie.

Când la ştiri se vorbeşte despre bombe, de masacre, de răpiri … când auzim ştiri despre moarte, tortură, avioane deturnate, când ascultăm toate aceste lucruri urâte, frica începe să crească în inima noastră, ca ceva apăsător şi rece în stomac. Atunci ne punem tot felul de întrebări: De ce toate acestea? Mi se va întâmpla şi mie? I se va întâmpla cuiva drag mie?

Isus, care cunoaşte fiecare inimă, cunoaşte de asemenea şi temerile discipolilor şi temerile noastre: de aceea foloseşte un discurs plin de imagini şi de exemple pentru a răspunde la toate întrebările înspăimântătoare care se învârt în capul unei persoane.

Isus ne asigură: este adevărat, vor avea loc momente de strâmtorare, vor fi evenimente triste şi dureroase, vor fi momente în care va părea că natura a devenit un duşman … dar când se vor petrece toate acestea să nu vă simţiţi singuri, să nu vă simţiţi abandonaţi!

Să recitim chiar cuvintele lui Isus: “Când veţi vedea că se vor împlini toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, la uşă”: şi Fiul omului este însuşi Isus! Ne spune: când veţi vedea că se vor împlini toate acestea, să ştiţi că eu sunt aproape de voi! Când veţi simţi că teama creşte în voi ca un monstru care vă strânge puternic inima, aveţi credinţă! Aveţi încredere în mine şi în Tatăl!

Şi pentru a ne reda siguranţa, ne mai spune: “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece”, adică, în cuvinte mai simple: “Tot ceea ce se află în jurul vostru va avea un sfârşit, mai devreme sau mai târziu, până şi cerul şi pământul. Un singur lucru nu se va sfârşi niciodată, nu trece, nu se învecheşte: Cuvântul meu”.

Şi care este acest cuvânt? Este un cuvânt foarte frumos, pe care Isus îl repetă în mii de moduri diferite în fiecare duminică: “Toţi sunteţi iubiţi, în mod infinit, de mine şi de Tatăl!”

Aceasta este Vestea cea Bună a Evangheliei! Aceasta este splendida, minunata certitudine carte trebuie să ne însoţească în fiecare zi!

A şti că Dumnezeu tatăl ne iubeşte în orice moment, a şti că Isus este mereu cu noi, ne dă încredere şi îndepărtează orice teamă.

Desigur, în momentul în care are loc ceva urât şi teama ne face să îngheţăm, este dificil să ne păstrăm credinţa…este dificil pentru toţi…dar este posibil.

Tocmai privitor la aceasta, când eram mic, mi s-a relatat o istorioară pe care îmi face plăcere să o împărtăşesc cu voi. Nu pot să spun dacă este o istorioară adevărată sau inventată de cineva, dar mi se pare foarte frumoasă şi v-o povestesc.

Într-o casă de la periferie locuia o familie: mama, tata şi trei copii. Într-o noapte, în timp ce dormeau liniştiţi, pe neaşteptate, a izbucnit un incendiu. Imediat, părinţii s-au trezit, au luat copii de mână şi au alergat pe scări. Dar când au ajuns afară, şi-au dat seama că fiul cel mai mic a rămas înăuntru: în loc să coboare, s-a întors înapoi, la primul etaj, în dormitor pentru a lua pisicuţa care dormea într-un coş. Pisica deja sărise de la fereastră şi se salvase, dar copilul a rămas blocat în casă în flăcări. S-a apropiat de fereastră şi de jos tatăl a început să strige: Sări! Sări, fiul meu! Nu-ţi fie frică!

- Tată! plângea copilul, tată! nu pot să sar! Nu te văd!

- Nu contează că nu mă vezi, a strigat tatăl. Te văd eu şi este de ajuns! Aruncă-te!

Copilul a avut încredere şi s-a aruncat în fum. Tatăl, care îl vedea bine de jos, a întins braţele şi l-a prins, ducându-l departe de foc şi salvându-l.

Iată, când îmi este frică, eu mă gândesc la această întâmplare: eu, voi, toate persoanele cărora le este frică, suntem ca şi copilul din această poveste şi Dumnezeu este tatăl. Când ne este frică nu reuşim să-l vedem, dar el este acolo, nu încetează nici o clipă să-şi îndepărteze privirea de la noi! A avea încredere înseamnă a crede că braţele sale sunt mereu gata să ne primească, chiar şi atunci când în jurul nostru este numai întuneric şi ne este frică.

Să avem mereu în gând, în această săptămână, această certitudine: că Tatăl ne iubeşte, mereu, Că este mereu alături de noi şi ne urmăreşte cu privirea sa plină de iubire. Şi dacă se va întâmpla să ne fie teamă, să-i spunem Domnului Isus: eu nu te văd în acest moment, dar ştiu că tu mă vezi mereu şi asta îmi este de ajuns pentru a mă încredinţa ţie!

Comentariu îngrijit de Daniela De Simeis

Diverşi alţi autori Ritul latin