Start > Ritul latin > Sfinții și irezistibila atracție a adevăratei măreții

Sfinții și irezistibila atracție a adevăratei măreții

1 November 2009
2,063 afișări

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro
Toți Sfinții

Se întâmplă uneori, în mediul în care, fie că ne place sau nu, ne desfășurăm activitatea (servici ori studiu, școală) să fim înjosiți de cineva care, poate pe merit (vârstă, studii superioare) sau în urma unui concurs de circumstanțe mai mult sa mai puțin provocate ori a unor înlesniri generate de factorul “șpagă”, “pilă” ori “nepotism”, ne este șef, superior, formator. Nu este un sentiment prea plăcut și reconfortant să fii făcut de rușine în public și să nu poți spune nimic, de teama de a-ți pierde locul, și așa poate deja râvnit de prea mulți, ori de frica demonstrării culpabilității proprii. E posibil să fi greșit totuși ceva, iar șeful/superiorul tău te-a înjosit în public. Te-a făcut să te simți un om atât de mic… Și a făcut-o cu mult tam-tam, în văzul ori auzul tuturor. Nu poți totuși să nu te întrebi ulterior, cel puțin în sinea ta, la ce bun acest teatru. L-ai meritat sau nu? A fost greșeala chiar așa de mare? Ori a explodat șeful, pentru că poate el însuși are unele probleme nerezolvate, în viața personală sau familială, iar stângăcia ta a constituit supapa descărcării lui?!

Oamenilor, sau cel puțin unora, le place să-i înjosească pe alții. Și fac lucrul acesta mai ales cei cărora le este teamă să nu-și piardă altfel autoritatea. Cel care-și simte pământul fugind de sub picioare trage adesea covorul de sub picioarele vecinului, pentru a-și asigura stabilitatea. Și o facem cu plăcere, ascunzându-ne adesea în spatele lui “așa se practică”, “așa fac toți”, “dar cum altfel vrei să supraviețuiești?” Cel căruia îi este teamă să cadă îi privește cu plăcere pe alții căzând. Oare de ce credem că doar atunci când sunt evidențiate defectele celuilalt, transpar mai bine calitățile noastre? Ieșim în evidență pozitiv doar când îl băgăm în noroi pe celălalt?

Cu totul altfel se petrec lucrurile în preajma oamenilor cu adevărat mari. Pentru că există și astfel de persoane, chiar dacă doar la nivel de excepție. E o adevărată plăcere să stai în preajma unui om mare, în adevăratul sens al cuvântului. Un om cu adevărat mare nu vrea să fie autoritar. El însuși reprezintă o autoritate. Și, vă rog, sesizați nuanța! Vorbim despre oameni cu adevărat mari.

Am cunoscut un preot, rector de seminar în trecut, un formator adevărat, inteligent și inimos, despre care toți nu pot decât să spună și astăzi decât: “N-ai ce spune, e om cu adevărat. Un om mare!” Discutam acum câteva zile cu un prieten, student la medicină, care vorbea entuziast și doar la superlativ despre o doamnă doctor din Iași, o cunoștință comună, care a ținut o conferință despre Eliade, cum spun tinerii “super-tare”, dar care nu a considerat o înjosire să discute apoi cu studenți și alți participanți, ca și prieteni demult pe tărâmul spiritului pur și al adevărului pe care-l căutăm cu dor, de multe ori acolo unde nici nu-l vom găsi niciodată. Și spunea el: “Așa ceva întâlnești rar. Ce mai om!” Mi-aduc aminte cu plăcere, de asemenea, de un profesor de limba română din liceu, despre care oricine putea spune cu mâna pe inimă că nu preda pentru bani, că formarea, ceea ce făcea îl împlinea, era cu siguranță vocația sa, chiar dacă uneori, la cei 75 ani ai săi, mai mărturisea melancolia ce o resimțea pentru anii de seminar pe care i-a făcut, înainte de închiderea seminarului diecezan la începuturile vechiului regim. Întâlnești mai rar profesori care să te învețe o metodă de a învăța, și nu să te determine să-ți exerciți doar calitatea memoriei. Mai rari sunt profesorii care, la examen, vor să afle ce știe, și nu ceea ce nu știe elevul, studentul. Când vorbea acest profesor de Eminescu, parcă intra în transă. Nu-și putea imagina să-l poată preda decât îmbrăcat la frac și intonând la începutul orei câteva note la pian, în cinstea lui. A fost un om cu adevărat mare.

Altfel te simți așadar cu oamenii cu adevărat mari. În preajma lor te simți mic, dar nu pentru că te înjosesc ei, ci pentru că îți dorești să devii asemenea lor și simți că mai ai mult de lucru ca să devii cel care vrei să fii. Astfel de persoane sunt o autoritate în sine. Strălucirea lor irupe spontan în cotidianul nostru monoton și prea plin de kitch-uri, motiv pentru care atrag simpatia tuturor, sunt cauze exemplare, căci toți și-ar dori să devină asemenea lor.

Asemenea persoane nu resimt necesitatea de a-i face mici, a-i înjosi pe alții. Și nu se tem să întâlnească alți oameni cu adevărat mari. Ei nu sunt asemenea celor din societatea noastră care-și iau de jur-împrejur doar cățeluși mediocri, pentru un cult al personalității fără sfârșit și fără egal. Nu. Ei sunt altfel. Știu că sunt CINEVA. Își cunosc și slăbiciunile, dar își exploatează la maximum punctele forte. Omnia mea mecum porto, spuneau latinii. Toate ale mele le port cu mine. Îmi cunosc și părțile rele, și pe cele bune, de aceea pot respira și alții în preajma mea, de aceea pot permite și altora să aibă nu doar calitățile recerute, ci și unele defecte specific umane.

Iată cine este om cu adevărat mare. Nu e nici pe departe cel care se consideră perfect și are critici doar pentru alții. Perfecțiunea o găsim doar la Dumnezeu. E frumos când cineva poate și e în stare să trăiască astfel. Aceștia sunt sfinții, cei care au fost și sunt cu adevărat mari. De aceea Dumnezeu a sădit astfel de flori în grădina universului creat de el, pentru a trezi admirație și dorința de a le imita. Este ceea ce eu, tu, fiecare dintre noi trebuie să-și propună zilnic.

Dacă suntem sinceri cu noi înșine, zilnic descoperim că nu suntem perfecți. Și persoane care să ne spună “Da, ești super, un om cu adevărat mare” nu întâlnim zilnic. Ceea ce evanghelia de astăzi ridică la nivel de fericire nu este însă suma unor calități extraordinare. Sunt lucruri atât de simple dar care te pot face un om atât de mare, un adevărat sfânt, fericit în veșnicie în prezența lui Dumnezeu. În experiența cotidianului și în relația cu celălalt descopăr că nu sunt perfect, aflu că încă nu sunt un om mare, în adevăratul sens al cuvântului și simt că singur nu voi reuși niciodată să devin mare. Dumnezeu este MARE prin excelență, o autoritate în sine. Nu este pomul la umbra căruia nu crește iarba. Din contra, la umbra sa înfloresc sfinții, oamenii mari.

Dumnezeu nu trăiește frica pierderii pământului de sub picioare și nici teama de a fi depășit, de a-și pierde vreodată autoritatea. El nu este genul de persoană care să înjosească pentru a-și salva pielea ori pentru a-și evidenția calitățile. El a preferat să se înjosească pe sine mai degrabă, pentru a ne înălța pe noi la demnitatea pe care el ne-a oferit-o în dar de la început și pe care am refuzat-o. Dumnezeu este cel care mă poate face cu adevărat mare. El nu iubește păcatul, slăbiciunea mea, pentru că ele mă fac cu adevărat mic în ochii săi. Dumnezeu vrea ca eu să fiu un om mare. El nu se bucură de răul meu, cum se bucură oamenii unii de răul altora. Cine trăiește la umbra sa, nu poate deveni decât un sfânt, un om cu adevărat mare în ochii săi și a întregii Biserici, care îi cinstește astăzi pe toți sfinții.

Măreția lui Dumnezeu constă tocmai în capacitatea sa de a se face mic. El se face mic ca fiecare dintre noi, așa de mic cum ne-au înjosit păcatele noastre personale, prin care am ales să devenim și să rămânem mici. La el însă avem întotdeauna șansa unui nou început, șansa de a deveni mari. Oare cine nu-și dorește să devină un om mare? Vorbim oare despre aceeași măreție?!

Principiul său este: “Iată, eu fac o lume nouă. Ea apare deja. Nu o vedeți?” El face totul nou. El dăruiește adevărata măreție. El mă motivează pentru a ieși din cercul vicios în care sunt prins. E acel cerc din care nu pot ieși cei măcinați de teama propriilor slăbiciuni, motiv pentru care își ocupă timpul dând în vileag mai mult slăbiciunile altora. Sunt cei atât de “săraci”, încât nu-și permit decât luxul “lucrurilor ieftine”. Sunt atât de săraci, încât sunt “descurajați” în sărăcia lor spirituală și nu vor să riște și să iasă din ea.

Astăzi suntem invitați să ridicăm privirea spre acei oameni mari, sfinții, care ne indică izvorul măreției lor. Nu inteligența, profesia, banul, haina, frumusețea te face om cu adevărat mare, ne spun ei. Nu acești sunt adevărații fericiți exaltați de evanghelie. Deși suntem slabi și greșitori, putem deveni sfinți, oameni cu adevărat mari dacă îl lăsăm pe Dumnezeu să ne transforme cu adevărat, dacă îndrăznim să facem acești câțiva pași împreună, atât cât Domnul ne va permite să trăim pe acest pământ.

Afară plouă… sau nu. Cert este că în calendar plouă azi cu sfinți. De ce n-am fi și noi astfel de picături de ploaie, care binecuvântează pământul?! Să nu uităm însă un detaliu esențial: sfinții nu plouă din cer, ei cresc pe pământ. Sunt oameni în adevăratul sens al cuvântului, persoane capabile să vorbească prin modul lor omenos de a fi despre Dumnezeu, uneori chiar și fără cuvinte. Dumnezeu vrea ca toți să devenim sfinți. Noi vrem acest lucru? Dacă da, să nu uităm: un om în adevăratul sens al cuvântului este deja în pragul sfințeniei. Concluzia?! Vă las pe dumneavoastră să o rostiți, în liniștea conștiinței proprii…

Ritul latin