Predici

Isus a spus ucenicilor săi: “În acele zile, după acea mare strâmtorare, soarele se va întuneca şi luna îşi va pierde strălucirea. Stelele vor cădea de pe cer şi puterile cerului se vor zdruncina. Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu mare putere şi măreţie. El îi va trimite pe îngerii săi ca să-i adune pe cei aleşi din cele patru colţuri ale lumii, de la marginea pământului până la marginea cerului. Luaţi ca învăţătură asemănarea cu smochinul: când ramurile lui devin fragede şi-i dau frunzele, ştiţi că vara este aproape; la fel şi voi, când veţi vedea acestea, să ştiţi că Fiul Omului este aproape, la uşă. Vă spun adevărul: nu va trece această generaţie, până când nu se vor împlini toate acestea. Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece. Cât priveşte ziua şi ceasul acela, nimeni nu le cunoaşte, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl. (Mc 13,24-32)

Episodul propus spre meditare în această a XXXIII-a duminică, penultima, de peste an conclude secţiunea a cincia a evangheliei sfântului Marcu, secţiune în care Isus, după ce a intrat în Ierusalim ca Mesia, a ţinut să anunţe şi locuitorilor capitalei politice şi religioase a poporului ales vestea cea bună a mântuirii şi aceasta în ciuda şicanelor autorităţilor celor mai de seamă (v. Mc 12,35-44). Capitolul 13 ni-l prezintă pe Isus în afara cetăţii care l-a refuzat, undeva pe muntele Măslinilor privind la construcţiile splendide, îndeosebi cele ale Templului, cărora le prevesteşte ruina, iar locuitorilor judecata. Impresionaţi de aceste preziceri ucenicii îi adresează o dublă întrebare: când? şi care va fi semnul?, iar Isus le răspunde indicând mai întâi semnul (v. 5-27) şi apoi momentul (v. 33-37). Retroactiv privind am putea crede că “ziua Domnului” anunţată de Isus Cristos ar coincide cu momentul cuceririi Ierusalimului de către armatele romane (în anul 70 d.C.). În realitate Evenimentul la care se referă sfântul Marcu este cel prin care orice om se vede interpelat: moartea Mântuitorului, care dă un sens nou istoriei umanităţii. Acest eveniment se înscrie în timp, de vreme ce poate fi datat (foarte probabil 7 aprilie 30 d.C.). Numai în acest fel poate fi explicată iminenţa descrisă în versetul 29. În acelaşi timp Evenimentul de răscruce depăşeşte istoria şi exprimă apariţia lui Dumnezeu în viaţa umanităţii. Numai în acest fel pot fi explicate îndemnurile presărate de-a lungul întregului capitol, îndemnuri care reliefează urgenţa interpelării care, în definitiv, îl priveşte pe fiecare om: toţi vom fi judecaţi asupra sensului pe care îl dăm morţii Domnului, moarte care dă o nouă semnificaţie morţii noastre. Sfârşitul lumii se află întotdeauna la uşile noastre: noi îl putem întrezări în orice eveniment catastrofic precum şi în orice ameninţare cu moartea, dar, pentru aceasta, e absolut necesară privirea lui Isus care înfruntă prin moartea lui moartea umană.

Aşadar, în acest pasaj este vorba de cu totul altceva decât de prezicerea distrugerii unei cetăţi. În el ni se prezintă iminenţa unei orânduiri noi anunţată de Isus şi care o înlocuieşte pe cea veche, o orânduire care va apărea pe pământ ca un ferment care tulbură totul, dar care este, în acelaşi timp, o promisiune de speranţă întrucât anunţă învierea. De aceea discursul lui Isus nu trebuie perceput ca pe o frescă realistă ce descrie un spectacol grandios şi înspăimântător, cel al “sfârşitului lumii” ci ca pe o problemă radicală adresată fiecărei conştiinţe umane: viaţa mea îşi dobândeşte ea sensul pornind de la moartea lui Isus şi de la “trecerea din această lume la Tatăl”? Şi, legat de această întrebare fundamentală ne putem întreba şi dacă sunt eu capabil să discern semnele timpurilor? Cu alte cuvinte: pornind de la oricare eveniment al vieţii care ne ameninţă sau ne ridică semne de întrebare, privirea noastră de credinţă percepe ea prezenţa Tatălui şi exigenţa absolută a iubirii sale în vieţile noastre?

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin