Predici

Isus învăţa mulţimea spunând: “Feriţi-vă de cărturari, căci le place să umble îmbrăcaţi în haine lungi, să fie salutaţi de lume prin pieţe, să stea pe primele locuri în sinagogi şi în locurile de frunte la ospeţe. Toacă avutul văduvelor şi fac rugăciuni lungi numai de ochii lumii. Pentru aceasta vor fi şi mai aspru condamnaţi”. Isus se aşezase în faţa sălii tezaurului şi privea mulţimea care arunca bani în casetă. Mulţi dintre cei bogaţi veneau şi puneau sume mari. A venit şi o văduvă săracă şi a pus două monede mici. Isus i-a chemat la sine pe ucenici şi le-a spus: “Vă spun adevărul: această văduvă săracă a pus în casetă mai mult decât toţi ceilalţi. Căci toţi au pus din ceea ce aveau de prisos; pe când ea, cu toată sărăcia ei, a dat tot ce avea: strictul necesar pentru viaţă. (Mc 12,38-44)

Episodul propus spre meditare în această a XXXII-a duminică de peste an provine din secţiunea a cincia, şi ultima, a evangheliei sfântului Marcu, secţiune ce se deschide cu episodul intrării lui Isus în Ierusalim (Mc 11,1s) şi care este dominată de controversele Mântuitorului cu autorităţile cele mai importante ale capitalei. Reproşul pe care Isus li-l aduce este acela de a fi creat o disociere între învăţăturile pe care le dau altora (mai ales oamenilor de rând) şi comportamentul lor religios în viaţa de fiecare zi. Ei, făcând abstracţie de ceea ce impun “celor mici”, pun în practică o religiozitate lipsită de conţinut care se traduce în gesturi formale: purtarea unor haine extravagante, instituirea unor onoruri pe care oamenii de rând trebuie să li-l aducă, împlinirea unor practici religioase doar de ochii lumii. Cu alte cuvinte, învăţătura lor nu le foloseşte la altceva decât la atragerea “respectului” celor pe care îi călăuzesc. Or, profetul Isaia a denunţat deja de mult această ipocrizie religioasă şi a rostit condamnarea venită din partea lui Dumnezeu (Is 1,10-20).

Adevărata relaţie cu Dumnezeu, adevărata credinţă, se exprimă printr-un angajament concret vizavi de aproapele, printr-o atenţie specială faţă de cei mici, faţă de cei care nu se pot apăra singuri, reprezentaţi în pericopa noastră de văduve. A-l recunoaşte pe Dumnezeu drept Tată înseamnă implicit recunoaşterea semenilor drept fraţi şi surori. Prin gesturile şi cuvintele sale Isus nu face decât să reamintească învăţătura profeţilor cu privire la adevăratul cult ce trebuie adus lui Dumnezeu, mai cu seamă pe cea a lui Ieremia (7,1-11) care îndrăznea să ia atitudine împotriva modului în care Templul era folosit: … o peşteră de tâlhari? (Ier 7,11).

Partea a doua a acestei pericope (v. 41-44) ne aduce în atenţie trăirea religioasă a unei persoane ce face parte din categoria cea mai de jos a societăţii, este vorba de o văduvă. Isus aşezat nu departe de locul în care se colecta impozitul pentru Templu surprinde o scenă de-a dreptul emoţionantă: în timp ce mulţi trecători depun sume importante în casetă, o văduvă (una dintre cele cărora cărturarii şi fariseii le toacă avutul) nu pune decât două monede mici. Aparent acelaşi gest atât la ceilalţi trecători cât şi la văduvă. Doar Isus, însă, ştie să citească adâncul inimii (calitatea religiozităţii) lor şi să scoată în evidenţă paradoxul ce zace acolo. Într-adevăr, o sumă mare de bani depusă în casetă ar trebuie să reliefeze credinţa mare a celui care o depune, în timp ce suma mică a văduvei ar traduce, la prima vedere, o credinţă mică. În realitate lucrurile se prezintă exact invers şi anume, toţi au pus din ceea ce aveau de prisos, pe când ea, cu toată sărăcia ei, a dat tot ce avea: strictul necesar pentru viaţă.

Ce lecţie de religiozitate!? În relaţia cu Dumnezeu nu e suficient să oferi mult sau foarte mult din viaţă. Văduva a oferit totul, toată viaţa. În fond, unica atitudine creştină este cea a unei disponibilităţi radicale: Isus ne cere totul, întreaga viaţă a fiecăruia dintre noi.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin