Start > Ritul latin > Toți sfinții și sfintele lui Dumnezeu, preamăriți-l pe Domnul!

Toți sfinții și sfintele lui Dumnezeu, preamăriți-l pe Domnul!

31 October 2009
1,170 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Toți Sfinții

Dacă astăzi ne bucurăm că Toți Sfinții îl preamăresc pe Dumnezeu, bucuria noastră nu poate fi deplină decât atunci când vom fi și noi în rândul lor.

Dumnezeu vrea să ajungem în patria cerească, vrea ca noi să fim sfinți, vrea să ne dea fericirea deplină. Nu trebuie să cerem harul de a fi sfinți, pentru că, o dată ce el ne-a chemat: Fiți sfinți, pentru că eu Domnul Dumnezeul vostru sunt sfânt (Lev 11,44), ne dă și harul în fiecare zi pentru a ajunge la sfințenie.

Dar ce să cerem?

Răbdare în colaborarea cu acest har, spre a ne asemăna cu Cristos, despre care scriitorul bisericesc Tertulian spune că: El a voit să se sature, înainte de a muri, de voluptatea răbdării (cf. Bossuet, Ss. Bernard, Francisc de Assisi și Tereza de Avila, Ed. Amarcord, Timișoara 1996, pag. 143). Înțelegem? A voit să-și arate iubirea față de noi răbdându-ne toată răutatea posibilă, împovărându-se cu toate păcatele noastre și așteptându-ne convertirea chiar zeci și zeci de ani.

Dumnezeu vrea să fim sfinți și de aceea ne dezvăluie calea pentru a ajunge la desăvârșirea cerută de Isus – Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit (Mt 5,48) – prin lecturile de la Liturgia cuvântului de azi.

În prima lectură (Ap 7,2-4. 9-14) sfântul apostol Ioan ne vorbește despre Ierusalimul ceresc, despre patria fericită a sfinților. Mai întâi ne prezintă un înger care purta sigiliul Dumnezeului celui viu. Cine este acest înger? Nu poate fi altul decât arhanghelul Mihail, el este primul purtător al credinței în Dumnezeul cel viu când a strigat în fața tuturor sfinților îngeri: Quis ut Deus?Cine-i ca Dumnezeu? Sigiliul nu este altceva decât pecetea credinței pe care o primește fiecare om în momentul botezului. Acest înger strigă către cei patru îngeri din cele patru colțuri ale pământului să nu dăuneze oamenilor și la nimic din ceea ce este pe pământ. Acest lucru vrea să ne arate că deși omul a păcătuit, el nu l-a părăsit, ci i-a pus îngeri de pază pentru a-i apăra viața, deoarece are pregătit deja planul de mântuire prin aplicarea peceții pe frunțile slujitorilor, pecete pe care a purtat-o primul dintre îngeri și prin care a devenit arhanghel.

Ioan ne spune că a văzut în rândul celor mântuiți 144.000 care făceau parte dintre cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Vrea să ne spună că mântuirea prin legea Vechiului Testament a fost limitată la un număr destul de mic, pe când mântuirea adusă de Cristos prin jertfa crucii cuprinde infinitul: o mulțime atât de mare, din care fac parte toate popoarele, că nimeni nu o poate cuprinde prin științele rațiunii umane. Aceștia, fericiții Ierusalimului ceresc, toți sfinții și-au spălat hainele în sângele Mielului: au fost botezați și au trăit în virtutea misterului credinței, adică s-au hrănit cu Pâinea euharistică.

Drumul credinței este greu, dar aceeași iubire care ne-a chemat la sfințenie, la credință, ne oferă speranța fericirii care ne așteaptă la capătul acestui drum (Mt 5,1-12).

Avem de îndurat din cauza sărăciei duhului, din cauza ignoranței, că nu putem descifra adevărul în totalitate despre noi și lumea care ne înconjoară? Vom fi fericiți când ni se va oferi cunoașterea deplină: împărăția științei.

Avem de vărsat lacrimi? Domnul ni le va șterge.

Avem de suportat nedreptățile celor puternici? Vom moșteni pământul, fericirea pe care cei puternici ai lumii o pierd pe pământ.

Avem inima curată și totuși nu înțelegem de ce suferim? Îl vom vedea pe Dumnezeu izvorul curăției veșnice.

Căutăm pacea și găsim războiul? Cristos este principele păcii și ne face frați ai săi, fii ai lui Dumnezeu.

Avem de suferit pentru că facem binele, că ne străduim să fim sfinți?

Tocmai acesta este semnul profetic oferit nouă de Isus: vom avea parte cu el care a fost tratat la fel. Dar, spre deosebire de noi, care suntem nerăbdători în necazuri – așa cum se plâng deseori multe mame: Aș fi sfântă, dacă n-aș avea necazuri cu soțul, cu copiii, cu vecinii etc. -, Isus a voit, așa cum am citat cuvintele lui Tertulian, să se sature, înainte de a muri de voluptatea răbdării.

Iubirea lui Dumnezeu este aceea care ne face părtași de soarta lui Isus: după ce vom bea paharul pe care Tatăl ni-l dă, ca să ajungem în împărăția sa. Dacă în necazuri suntem nefericiți, se datorează faptului că nu-l cunoaștem pe Isus și, dacă nu-l cunoaștem pe el, nu-l putem cunoaște nici pe Tatăl și nici ceea ce el pregătește aleșilor săi, adică acelora care îl iubesc. Iubirea se răsplătește numai cu iubire. Trebuie să credem în iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi, aceea că într-o zi ne va primi să-i vedem fața. Cine are această speranță și tinde spre realizarea ei, devine curat și-l va vedea pe Dumnezeu (Lectura a II-a: 1In 3,1-3).

Prin urmare Liturgia cuvântului pune în evidență credința, speranța și iubirea, virtuțile teologale care ne leagă direct de Dumnezeu și ne fac sfinți.

Întâmplarea s-a petrecut demult, la Toulouse, oraș din Franța de azi. Regele René intra în reședința regatului său, ca s-o prezinte supușilor pe frumoasa sa logodnică Aude, viitoarea lui soție și regina lor. Ajungând în piața mare a orașului, lumea adunată îi aplauda, când, deodată Aude scoate un țipăt de spaimă și era gata să leșine. Într-un colț al pieței se ridica o spânzurătoare… S-a speriat, ca și cum ar fi fost pregătită pentru ea. Regele și autoritățile locale au informat-o că este vorba de un condamnat la moarte: Ieri a fost judecat, condamnat la moarte și azi trebuie executat. Așa prevăd legile.

- “O”, a implorat Aude, “n-ar putea fi iertat într-o zi ca asta?”

- “Nu-i cu putință, mărită prințesă”, au răspuns magistrații. “S-a făcut vinovat de o faptă pentru care nu încape iertare!”

- “Dar ce faptă poate fi aceasta? Nu s-ar putea găsi nici un mijloc ca să fie dezlegat de osândă?”

- “Prințesă, legea noastră spune că ar putea fi răscumpărat pentru o mie de ducați”.

- “Dar cum ar putea sărmanul acesta să adune o asemenea sumă?”.. a mai stăruit prințesa. Apoi a privit rugătoare la alaiul care o însoțea. Regele și-a scos punga și a dat tot ce avea: 500 de ducați; regina a dat și ea tot ce avea: 200 de ducați; nobilii se scotocesc prin buzunare și reușesc să adune 297 ducați; în total s-a făcut suma de 997 de ducați. Fericită, prințesa a zis:

- “Preacinstiți judecători, veți binevoi, fără îndoială, să-l iertați pentru 997 de ducați, nu-i așa?”

- “Din păcate, nu, prințesă. Legea este dură, dar este lege. Mai lipsesc trei ducați”.

- “Și pentru trei ducați o să-l spânzurați? Dar scotociți-l prin buzunare, poate sărmanul are și el trei ducați!”

Zis și făcut: prin tiviturile hainei au găsit trei ducați ascunși.

- “E salvat! au exclamat toți fericiți și au continuat sărbătoarea.”

La fel, în ceasul nostru de pe urmă, în clipa judecății, noi, sărmani păcătoși, vom putea implora mila Inimii Preasfinte a lui Isus, Inima Neprihănită a Mariei, mijlocirea tuturor sfinților. Totul va fi zadarnic, dacă nu vom avea ascunși în inimă cei trei ducați de aur: credința, speranța și iubirea. Aceste trei virtuți ne sunt turnate în suflet din îndurarea lui Dumnezeu. Noi trebuie să folosim acești ducați dumnezeiești, care duc la Dumnezeu, în viața de fiecare zi în rugăciune, pomană și pocăință. Toți Sfinții, pe care îi sărbătorim, așa au făcut. Vorba sfântului Augustin: Dacă au putut ei, de ce n-aș putea și eu?

Ritul latin