Start > Ritul latin > “Iubește” și discursul se complică

“Iubește” și discursul se complică

31 October 2009
985 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXXI-a de peste an (Anul B)

În controverse, apare un interlocutor leal

Ar fi oportun, înainte de toate, să așezăm pagina Evangheliei de astăzi în contextul relatării lui Marcu. Suntem în așa-zisul “capitol al disputelor”. Într-adevăr, a treia zi a șederii lui Isus la Ierusalim, în apropierea Pătimirii, este caracterizată, după deosebita subliniere a lui Marcu, de o serie de controverse, de felul acelora care l-au opus pe Isus și pe adversarii săi chiar de la începutul ministerului din Galileia (2,1 – 3,6), Și care au lăsat să se întrevadă un contrast de neclintit.

Este vorba de cinci dispute teologice, care au ca interlocutori exponenții claselor conducătoare ale iudaismului. Apare dificil, și chiar puțin verosimil, să admitem că sunt efectiv dezvoltate în arcul din acea zi (marți). Marcu, oricum, le-a adunat în acest punct, mai ales pentru a sublinia aspectul dramatic al opoziției, care va izbucni în catastrofa care plutește de acum în aer.

Sunt articulate astfel: Chestiunea pusă de mai marii preoți, scribi și bătrâni despre autoritatea lui Isus (11, 27-28). După ce i-a pus în încurcătură cu un răspuns care este o contra-întrebare, Isus îi țintuiește pe responsabilitatea lor cu parabola viticultorilor (12, 1-12): chiar ei sunt păzitorii răi ai viei. Apare o ciudată unire – farisei și irodieni – pentru a testa terenul și a auzi cum gândește Învățătorul în privința ocupației romane (12, 13-17).

Ar vrea astfel să-l facă “să se ocupe” de o temă foarte delicată cea politică. Și iată-i intrând în scenă saduceii care îi propun problema învierii (12, 18-27). Întrebarea unui cărturar despre prima poruncă. Și este tocmai pagina propusă de liturgia de astăzi (12, 28-34). Învățătorul la rândul său îi surprinde pe cărturari despre argumentul lui Mesia, deci declanșează un atac violent împotriva acestor interpreți ai Legii (12, 35-40). La sfârșitul celor cinci dezbateri, o scenetă odihnitoare: sărmana văduvă care oferă doi bani mărunți (12, 41-44). Ca pentru a sublinia contrastul între atitudinea sterilă a celor îmbătrâniți în dizertații și în complicații intelectualiste și legaliste, și generozitatea concretă a aceleia care este condusă de o credință simplă și transparentă.

În toate aceste tablouri, se poate constata cum se adâncește prăpastia care separă pe Isus de grupurile cele mai influente ale iudaismului. Dar se poate observa calitatea Fiului lui Dumnezeu care se afirmă. În plus, pentru credincioși, este conturată o linie de conduită izvorâtă din iubire, autenticitate, sărăcie, generozitate. Oricum, cărturarul apare ca un individ leal, care pune o întrebare serioasă, fără subînțelesuri. Să fixăm câteva puncte esențiale din confruntarea dintre Isus și doctorul Legii.

La izvorul iubirii noastre

Prima lecție fundamentală: iubirea de Dumnezeu și iubirea față de aproapele sunt cele două fețe ale aceleași porunci. Totuși, trebuie să recunoaștem că amândouă depind de un fapt precedent: iubirea lui Dumnezeu față de noi. Iubirea omului – fie față de Dumnezeu fie față de aproapele – se naște din cea a lui Dumnezeu. “Iubirea este de la Dumnezeu” (1 In 4, 7). Numai iubirea față de Dumnezeu face posibilă iubirea umană. Cu alte cuvinte, iubirea este un dar, carismă, nu o cucerire sau capacitate a omului. Este o posibilitate, dacă vrem. Dar posibilitate care îi este dăruită de sus.

Noi socotim că omul este capabil de iubire. Că iubirea este exclusiv o acțiune de sentimente bune, înclinații sau de bunăvoință. Iubirea, în schimb, este o problemă de “receptivitate”. Adică, ne este dată de iubire. Cu aceasta nu trebuie să tragem concluzia grăbiți că iubirea creștină poate fi redusă la umanism, la o vagă filantropie. Aceste sunt reducțiile abuzive pe care le facem noi, când îi judecăm pe alții, pe care îi socotim îndepărtați. În realitate, dacă o persoană îl iubește cu adevărat pe aproapele, luptă cu pasiune pentru dreptate, se dăruiește pentru alții, ar trebui cel puțin să bănuim că această capacitate de iubire, de angajare față de frați, a primit-o de la Dumnezeu, chiar dacă nu este conștient de ea.. Și, în acest caz, s-ar putea spune – ca pentru cărturar – că nu este departe de Împărăția lui Dumnezeu.

A iubi ca pe sine însuși dar uitând de sine însuși

Desigur, trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe noi înșine. Totuși, în același timp, iubirea aduce cu sine și o uitare, o renegare de sine însuși. Acesta este paradoxul creștin. “Sunt un om care a renunțat la eu-ul său în fața lui Dumnezeu, este capabil de a-l găsi pe tu, adică pe fratele său. Numai iubindu-l pe Dumnezeu se deschide o breșă pentru torentul de iubire, care altfel s-ar termina din nou în egoismul propriu” (G. Dehn). Iubirea, fără îndoială, după concluzia cărturarului, “valorează mai mult decât toate arderile de tot și jertfele”. Dar nu poate niciodată să se rupă de sacrificiul de sine, de egoismul propriu, de căutarea comodităților proprii, de interesele proprii.

Să nu uităm că acest dialog are loc în timp ce deja se profilează umbra crucii. Șubrezenia unei anumite iubiri, astăzi, depinde cu precizie de repugnanța pe care mulți încearcă s-o lege de jertfă. O anumită iubire apare artificială, plăpândă, fragilă, uzată, mereu pe punctul de a se destrăma, pentru că nu este suficient de întărită de suferință, ne garantată de uitarea de sine. Ne înșelăm că găsim sau păstrăm iubirea pe latura ușurinței, urmând înclinațiile și instinctele, lăsându-ne aprinși de entuziasme, lăsându-ne în voia vântului favorabil, sărind obstacole, evitând alegeri dureroase. Nu ne vine în minte că suferința, departe de a constitui o amenințare a iubirii, o face solidă; crucea îi asigură profunditate și rodnicie.

Iubirea implică o luptă neîncetată cu noi înșine. Iubirea are mereu nevoie de purificare. Este necesară renunțarea pentru ca iubirea să nu se corupă în căutarea de sine și posedarea egoistă. Astăzi, anumite concepții despre iubire sunt sub semnul ușurinței, superficialității, nepăsării, al lipsei de responsabilitate. Dar iubirea nu este un entuziasm de suprafață sau trecătoare, este ceva serios, extrem de exigentă. Iubirea trebuie să fie dispusă să dea totul, dar revendică și dreptul de a pretinde totul. “Răspunsul la Iubire, Iubirea vrea totul” (Clemente Rebora).

Cea mai mare ofensă care se poate aduce unei persoane pe care o iubesc nu este numai aceea de a mă dărui parțial, cu anumite condiții, ci și de a cere prea puțin. Se păcătuiește împotriva iubirii fie când se dă prea puțin, cât și atunci când se cere prea puțin. Oricum, a învăța să iubim înseamnă a avea curajul de a apuca pe calea unei dăruiri fără rezerve, a unei despuieri continue, a unei asceze care ne costă. Iubirea, desigur, este sub semnul gratuității. Totuși are un preț de plătit. Iubirea crește… în pierdere. Se dezvoltă printr-o serie interminabilă de sfâșieri profunde. Iubirea nu merge de la sine. Este un drum aspru, contestat. Iubirea se întărește numai când ceva opune rezistență…

… Și discursul se complică

Dar mai este și un alt paradox. Pentru a ajunge la aproapele eu trebuie să pornesc de sus, trebuie să mă așez în fața Absolutului lui Dumnezeu: “Domnul este singurul Dumnezeu, Domnul este numai unul. Tu să-l iubești…” În același timp, însă, nu este altă cale pentru a ajunge la Dumnezeu în afară de aceea care mă poartă la întâlnirea cu aproapele. Adică, pentru a ajunge la Dumnezeu trebuie să trec prin aproapele. Și, pentru a ajunge la aproapele, trebuie să pornesc de la Dumnezeu. Numai dacă îl întâlnesc pe Dumnezeu, dacă iau în serios iubirea sa, eu reușesc să-l iubesc pe fratele meu.

Pe de altă parte, totuși, iubirea față de aproapele constituie unica verificare serioasă a iubirii mele față de Dumnezeu. Nu pot să mă înșel să-mi fie îngăduită o “desfătare în Dumnezeu” (fruitio Dei) care s-ar dezvolta într-o sferă mistică specială, în afara raportului concret cu oamenii. Tocmai aceste paradoxuri demonstrează că ceea ce este oferit de Isus este cu totul altceva decât o simplificare (cel puțin în sensul pe care îl pretindem noi). Este, dimpotrivă, o împletire, sunt respingeri și legături, interdependențe care complică toate discursurile (și nu numai discursurile). A readuce iubirea la izvor nu este deloc liniștitoare. Pentru că. pornind de la Dumnezeu, și măsurând iubirea noastră după iubirea Sa, nu știm unde vom termina.

Unind solid iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui, religia devine o acțiune mai degrabă complexă. Eu nu pot să mă gândesc să rezolv repede cu practicile religioase. Sunt alte practici mai obligatoare, și care nu sunt stabilite nici de orarii, nici de locuri, nici de ceremonii fixe. Întâlnesc persoane evlavioase care ar vrea să demonstreze că totul este așa de ușor, simplu: “Ajunge să iubim”, spun. Fapt este că atunci când iubești cu adevărat, observi că iubirea nu este suficientă niciodată, vrea mereu mai mult. Îți citează pe sf. Augustin: “Iubește și fă ceea ce vrei”. Necazul este că, dacă iubesc, nu mai pot să fac ceea ce vreau, mi se cere să fac și ceea ce nu vreau. Și apoi, nu ai terminat niciodată, nu te poți simți niciodată la post.

Atunci când ai dat totul, descoperi că este mereu ceva de oferit, poate mai mult, mai bine. Dacă părăsesc dinamismul iubirii, nu pot să stau liniștit, în siguranță. Mă regăsesc, de fiecare dată, pur și simplu, “nu departe” de Evanghelie. Cu iubirea se ajunge “nu departe” de iubire.

Ascultă-ne sau ascultă-mă

Este surprinzător să notăm cum tradiția ebraică a păstrat, ca formulă de rugăciune zilnică, celebrul pasaj din Deuteronom (prima lectură de astăzi) care începe cu: “Ascultă, Israele”. Este shema (“ascultă”). Toate rugăciunile noastre comunitare, în schimb, sunt scandate cu un refren destul de diferit: “Ascultă-ne, Doamne!” Nu este o diferență de puțină valoare. Este în joc imaginea lui Dumnezeu, raportul nostru cu El, și ideea însăși a poporului lui Dumnezeu. Reiese din ea, mai ales, modul de a concepe rugăciunea.

Pietatea lui Israel, exprimată prin shema, ne amintește că ne rugăm, nu atât pentru a da ordine lui Dumnezeu, desemnându-I prestări, ci pentru a primi ordine, să ne facă să primim îndatoriri de la El. Rugăciunea, înainte de toate, este ascultare. Ascultare din partea omului, bineînțeles. Trebuie să mă conving că nevoia mea principală este aceea de a asculta.

Un preot diferit

“Așa este de fapt marele preot care ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată…” Să fim atenți să nu confundăm. Nu este schițat un tablou al preotului ideal, acela pe care noi toți îl pretindem. Scrisoarea către Evrei (lectura a doua) trasează figura lui Cristos, preot veșnic, sfânt, care oferă unica jertfă “o dată pentru totdeauna”. Ceilalți preoți, care participă la preoția lui Cristos, de neînlocuit, sunt oameni păcătoși ca toți, “supuși slăbiciunii umane”, deci nu imuni de mizerii, și care caută să fie “nu prea departe”, de demnitatea pe care au primit-o. Numai Cristos este omul perfect, omul înviat.

În schimb preotul – fie cel antic, cât și cel al Alianței Noi – este păcătos înainte de consacrare, și rămâne așa și după. Consacrarea preoțească nu anulează mizeria umană, nu oferă o garanție de impecabilitate, un certificat de sfințenie. Rămâne de subliniat faptul că Cristos nu a oferit sacrificiul propriu – definitiv – în templu. Misa celebrată de El a fost viața sa oferită, dăruită în folosul tuturor. Și acesta este elementul determinant care caracterizează și preoția comună a credincioșilor: ascultarea în iubire. Liturghia celebrată în ambientul ocupațiilor zilnice. Membrii poporului preoțesc merg la Liturghie pentru a-l oferi pe Cristos și să scufunde, să contopească viața proprie cu jertfa sa. Numai așa devin trup, sunt Trupul lui Cristos, și deci un popor-preot.

Ritul latin