Predici

Un preot face recensământul restului mic

Este un mesaj de speranţă care ne face să mergem, astăzi. Puţinele fraze, luate din ceea ce se poate defini “cartea cea mică a mângâierii”, care conţine oracolele de mântuire ale lui Ieremia (cap 30-31), aş vrea să le adresez, înainte de toate, unui preot oarecare. Un preot ameninţat de descurajare. Cunosc pe unii dintre ei. I-am văzut plecând în masă. Nu s-a verificat un eveniment tragic, ca ruinarea Ierusalimului în 586 Î.C. S-a întâmplat ceva mai rău, chiar dacă fenomenul s-a produs nu dintr-o dată, ci printr-o coroziune lentă, progresivă. Ruinele au fost cu atât mai periculoase, cu cât au fost acoperite şi înfrumuseţate de un strat superficial de bunăstare şi de siguranţă afişată.

Nu au “plecat plângând”, ca Evreii, încolonaţi şi chinuiţi, îndureraţi, spre exilul din Babilonia. Au plecat, fără gesturi zgomotoase, bucurându-se, risipiţi, nepăsători, fără să bată prea mult la ochi. S-au “eliberat” de religie, de educaţia primită, de valorile tradiţionale, de rugăciune, atraşi de lucirea idolilor, mult mai seducători decât bătrânul Dumnezeu, un pic plictisit, ar trebui să fie deja mort. S-au instalat în ţara sclaviei, unde au văzut îngroşându-se mereu mai mult şirurile lor, simţindu-se în sfârşit emancipaţi, fără nici o remuşcare aparentă pentru ceea ce au lăsat.

În această panoramă a dezolării, preotul vede sosind de acum numai “un rest” neglijabil din punct de vedere numeric. Un drapel jerpelit, prea puţin distins. “Gravidele” dacă sunt puţine, în compensaţie bătrânii sunt în majoritate în acea minoritate. Ei bine, aş vrea să-l rog, cu supunere, să nu cedeze descurajării, să nu se lase pradă murmurării. În loc să intoneze litania plângerii, să asculte chemarea Domnului. “Înălţaţi imnuri de bucurie”. Şi să intoneze imnul de mulţumire. Acel rest mic, de fapt, este un dar preţios, semnul mântuirii, nici un motiv de amărăciune, nici cu atât mai puţin obiect de dojană (este mereu ispita de a acuza pe cei absenţi vorbind cu cei care au vina de a fi rămaşi fideli, şi copleşindu-i cu mustrări).

Natural mesajul de mângâiere este destinat şi celor ce alcătuiesc “restul” minuscul. Nu foloseşte nimănui să fie număraţi. Este suficient să ştim că ei “contează” în ochii Domnului. Nu trebuie să se considere supravieţuitori, ci un dar prim (“Efraim este primul meu născut”). Chiar dacă reprezintă o minoritate mică, să găsească curajul şi bucuria de a parcurge “calea cea dreaptă” fără s-o ia la fugă, fără să se lase cuprinşi de oboseală şi de neîncredere. Mai ales, să evite să “celebreze” trecutul. Lauda lor, “cântecele lor de bucurie”trebuie să privească, realitatea viitoare pentru care ei sunt profeţi.

A nu se opri la procesiune

Chiar şi Bartimeu face parte din “restul” mic, mai mult este un reprezentant calificat al lui. Şi el a făcut exodul său personal. Isus i-a redat vederea. Dar orbul, înainte încă de minune, hotărâse deja să se vindece de mulţime, care i-a impus unghiul său îngust de sclavie – exact aria delimitată de manta – care îl constrângea să stea în locul lui, îl făcea să se simtă vinovat dacă înălţa glasul său în afara corului. Bartimeu demonstrează că şi-a redobândit perfect lumina ochilor pentru că nu se mulţumeşte să vadă ceea ce văd cu toţii. El îl vede numai pe Domnul. Vrea să vadă invizibilul.

“Marea mulţime” îl excortează pe Isus numai până la ieşirea din cetate. Bartimeu nu se opreşte, merge mai departe. Prietenul meu don Ambrogio – un paroh fără adjective, care este cea mai frumoasă recunoaştere care i se poate atribui – pretinde, pe drept, ca nimeni să nu fie spectator la procesiune. Susţine, pe drept, că trebuie să participe la ea, nelimitându-se să stea de o parte, chiar dacă flecărind sau fumând, la trecerea ei. Eu aş spune că nu ajunge nici aceasta. Trebuie să pătrundem dincolo de procesiune. Aşa cum a făcut orbul vindecat pe drumul de la Ierihon: “A început să-l urmeze pe drum”. Când de acum toţi au plecat.

Ultimul care soseşte în momentul greşit

În fond, situaţia lui Bartimeu este cea a ultimului. El este beneficiarul ultimei minuni săvârşite de Cristos înainte de Pătimire. Dar este şi ultimul discipol. Cel care soseşte în momentul mai puţin favorabil, aş îndrăzni să spun greşit, atuci când Isus este în drum spre Ierusalim, unde îl aşteaptă crucea. Dacă ne gândim bine, Bartimeu constituie un mic “rest” şi faţă de cercul restrâns al discipolilor. Cu puţin înainte, Învăţătorul manifestase pentru a treia oară hotărârea de a înfrunta etapa decisivă a Calvarului (Mc 10, 32-34). Şi prietenii au rămas înfricoşaţi.

Evanghelistul precizează: “Cei care veneau în urmă se temeau”. În privinţa lui Bartimeu, în schimb, notează: “Şi de îndată redobândind vederea l-a urmat pe drum”. Marcu nu spune că apostolii “l-au urmat”, ci se limitează să reveleze că ei “veneau în spate”. Prenumele “îl” (care exprimă o legătură, aici realizată prin cruce) este rezervat orbului vindecat. Un lucru este “a merge în spate”, şi altceva este “a-l urma”. Bartimeu, atunci când deschide ochii, vede crucea. Ceilalţi discipoli şi mulţimea – preferă s-o ignore. Aşa este şi pentru noi. Putem să avem siguranţa de a nu fi orbi numai când vedem că drumul crucii este drumul spre viaţă.

A arunca mantaua

Două detalii trebuie semnalate la minunea vindecării fiului lui Timeu. Două detalii deosebite cu privire la om. Primul este dat de manta. Cu toată probabilitatea era sub cel sărman şi-i folosea, printre altele, pentru a aduna pomana. Era semnul cerşetoriei. Astăzi noi ne gândim instinctiv la covoraşele zdrenţuite pe care cerşetorii, de-a lungul străzii sub porticuri, îşi întind marfa lor. În realitate avem şi noi acel “simbol” de cerşetorie, şi nu totdeauna îl purtăm cu demnitatea cerşetorilor.

Sunt scriitori care transformă rubrica pe care o deţin la un jurnal, pentru a invita la achiziţionarea ultimei lor cărţi, despre care au continuat să vorbească de când era în gestaţie. La fel pentru anumiţi indivizi, molipsiţi de admiraţie exagerată pentru o stea, care profită de spaţiul rezervat lor de televiziune pentru a expune fără ruşine toate penele proprii multicolore, culturale sau nu. Pentru a nu vorbi de cei care surâd cu plăcere în umbra personajului care iese în evidenţă, în speranţa de a culege câteva fărâme de popularitate şi consideraţie. Suntem toţi un pic cerşetori.

Întindem mâna în orice direcţie, pentru a încasa un moment de plăcere sau de glorie, o laudă, până şi o fărâmă de invidie. Nu ezităm să cerem de pomană nişte aplauze chinuite, un titlu, un mic succes, un atestat de importanţă, sau chiar numai o strângere de mână, cu preţul unor curse lungi, “servilisme” bine calculate, şi aşteptări umilitoare. Când însă observi chemarea la libertate – Cristos care trece, şi toţi ar vrea să te facă să stai disciplinat în rând – observi că mantaua, sau covoraşul pe care te prezentai, este închisoarea ta. Atunci o arunci bucuros în aer, cum a făcut Bartimeu: “…A aruncat mantaua, s-a ridicat în picioare şi a venit la Isus”. Urmarea aduce cu sine în mod necesar o lăsare a ceva. Bartimeu, împreună cu mantaua, probabil a aruncat şi monedele pe care le-a cules în acea zi. Să ne înţelegem. Nu a încetat să fie cerşetor. A făcut-o într-un fel diferit. Ţinându-se după un alt Cerşetor. De aici înainte, în locul mantalei, va trebui să folosească mâinile goale.

Curajul de a striga

Bartimeu a găsit vindecarea prin strigăt. A fost salvat în acelaşi moment în care a avut curajul de a striga, şi de a striga şi mai puternic atunci când toţi ar fi avut pretenţia de a-i închide gura. Este ciudat cum “marea mulţime” nu suportă strigătul unui sărman. Totuşi, în mod normal, unde este mulţime este şi zarvă, zgomot, gălăgie, ţipete. Dar strigătul este un lucru total diferit de zgomotul dezlănţuit. Nu este un slogan scandat ritmic. Şi nici flecăreală (astăzi chiar şi unii preoţi, pentru a fi acceptaţi de tineri – iată o altă variantă a covoraşului cerşetorului… – oferă un limbaj vulgar).

Un strigăt este personal, se naşte din adâncul unui individ, şi deci poate fi chiar silenţios. Exprimă insatisfacţia ta, sărăcia ta adevărată, chiar şi plictiseala, refuzul tău de a rămâne îmbulzit, dorinţa ta de a evada din toate închisorile de aur pregătite la marginea străzii. Strigătul reprezintă forma ta de protest împotriva simulării colosale. Nu te lăsa impresionat de recomandări şi de şantajele organizatorilor sărbătorii, de apelurile adepţilor serviciului de ordine a defilării, care ar vrea să arunce în gol strigătul tău (chiar umplându-ţi gura cu bomboane de carnaval), reintră în rânduri, convinge-te că totul merge bine, aminteşte-ţi că nu poţi gusta spectacolul.

Nu te uita la cei ce te îndeamnă să te mulţumeşti, să fii şi să faci ca toţi, nu renunţa la covoraşul tău preţios, ţine strâns mantaua conformismului care te apără. Nu. Lansează strigătul tău în afara partiturii. Trebuie să le folosească, înainte de toate, lor, pentru a-i informa că este un nebun, care se abate din drum, care nu mai vrea să stea aici, unul care refuză rolul în comedie, mai mult părăseşte definitiv teatrul. Unul care intră să facă parte din “rest”. “Viaţa este în altă parte”, te face să înţelegi Cristos la trecerea sa. Dar tu trebuie să-I semnalezi, cu strigătul, că nu te mai resemnezi să cânţi în cor.

Un preot pentru “rest”

Un mesaj de mângâiere şi în lectura a doua. Adaptarea poate fi şi acel”rest”. Agită sărbătoarea. Şi, la marginile străzii, este “restul” format din respinşi, bolnavi, bătrâni, săraci, asupriţi, condamnaţi la indiferenţă. Chiar el – cum ne informează Scrisoarea către Evrei – este un mare preot “compătimitor” care celebrează liturgia evlaviei şi a gingăşiei. Marele preot nu este interesat de sărbătoare, chiar dacă cineva ar ţine să-l vadă la centru. El este atras de cei excluşi. Se opreşte, se apropie, se amestecă cu ei, pentru că este unul dintre ei.

Nu spun că schimbă itinerariul, pentru simplul fapt că a venit dinadins pentru ei. Nu-l interesează aplauzele, triumful, scena, lumea entuziastă şi satisfăcută. Nu vrea nicicum “să se protejeze”. Nu ezită să se arate vulnerabil, expus loviturilor. Se lasă atins, rănit de durerea şi mizeria acelor sărmani. Mai mult, pentru a anula distanţele, a depus până şi ornatele solemne ale lui Melchisedek şi Aron, şi se prezintă “îmbrăcat în slăbiciune”. Tocmai pentru că trebuie să se ocupe “de lucrurile care îl privesc pe Dumnezeu” se interesează de necazurile tale, de rănile tale, de nefericirea ta, de chinul tău secret.

Tocmai pentru că este însărcinat să aducă adevărul, “simte o adevărată compasiune pentru cei care sunt în ignoranţă şi în greşeală”, şi vrea să-şi dea seama că Dumnezeu este de partea lor, că Tatăl nu-i uită. Da, pentru că adevărata ignoranţă este cea prin care un nefericit nu ştie că Dumnezeu îl iubeşte, şi pentru că nimeni nu-i explică, nu-i arată. Fiind orânduit preot “pentru binele oamenilor”, nimeni nu este exclus, se ocupă preferenţial de “rest” (care, din păcate, în acest caz, nu este desigur mic, mai mult este nesfârşit cât este de mare suferinţa oamenilor).

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin