Start > Ritul latin > În cel mai înalt loc din ceruri și în cel mai jos loc de pe pământ

În cel mai înalt loc din ceruri și în cel mai jos loc de pe pământ

10 October 2009
1,336 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXIX-a de peste an (Anul B)

Dar ce text am adoptat?

Avem impresia unor căi diferite, de itinerarii opuse. Isus este în drum spre Calvar. Cu puțin înainte a anunțat pentru a treia oară Pătimirea iminentă, destinul propriu de umilire (“Își vor bate joc de el, îl vor scuipa, îl vor biciui…”) Și cei doi apostoli, ca și cum nu ar fi fost nimic, mergeau pe calea gloriei. Aceeași tovarăși le “strigă”, nu atât pentru că Iacob și Ioan s-au îndepărtat de la calea crucii, ci pentru faptul că ei se simt înaintea altora. Ca și cum le-ar spune: trebuie să vă socotiți și cu noi.

Desigur, se manifestă un contrast strident între invitația autorului Scrisorii către Evrei de “a se apropia cu deplină încredere de tronul harului pentru a primi milostivire”, și “apropierea” de Isus din partea lui Iacob și Ioan pentru a rezerva locurile privilegiate în Împărăție. Nu numai căi diferite. Se observă și o diferențiere în manual. Isus a deschis capitolul crucii. În el iese în relief figura “slujitorului”, așa cum a fost tratată în al patrulea cântec din Isaia. Un personaj care nu se laudă cu genealogii ilustre, este disprețuit, evitat de toți, rupt de durere. Unul despre care nu se descriu impresii spectaculoase, opere grandioase, nici nu se pronunță discursuri. Dar care realizează planul lui Dumnezeu printr-o prezență tăcută, poartă greutatea păcatelor altora și le ispășește. O “mlădiță” care își înfige rădăcinile într-un teren ingrat, dar care devine roditor prin pătimirea proprie. Și școlarii au sărit cu picioarele în sus peste capitolul falimentului și se pare că au trecut repede la paginile unui sfârșit vesel. Sau, de-a dreptul, avem senzația că manualul discipolilor nu este același cu al Învățătorului.

Fenomenul se repetă și astăzi. Vorbesc despre Evanghelie, dar avem impresia că citesc cu totul altceva. Sunt indivizi care își atribuie cu dezinvoltură diploma de creștin, dar se pare că au frecventat toate școlile, cu excepția celei a Învățătorului; cunosc o cantitate de cărți, dar nu Cartea. Pentru a nu vorbi despre aceia care “rescriu” Poruncile, interpretează în felul lor Legea lui Dumnezeu, cenzurează anumite părți din Predica de pe Munte. Vorbesc de Cel Răstignit, îl sistematizează în totalitate: biserici, aule, străzi, case, piepturi, devize. Însă, în practică, îl ignoră.

Cel Răstignit care ocupă toate spațiile nu înseamnă nimic. Si sunt aceeași care îl prezintă și urmează o logică total opusă.

Dispuși să înfrunte toate bătăliile pentru cel Răstignit, dar să nu învețe lecția. În sfârșit: suntem școlari care “se apropie” de Învățătorul pentru a-i impune un manual de adoptat, programul de schimbat. Și ar vrea să-l asigure că toate materiile sunt facultative, că anumite examene angajante se pot evita.

Legea incompatibilității

Drumuri care nu se încrucișează, texte care nu concordă, lecturi diferite. Putem să vorbim de legea incompatibilității. Incompatibilitate între un mod de a concepe puterea după criterii lumești și slujirea umilă care ar trebui să caracterizeze autoritatea după învățătura și exemplul oferite de Isus. Incompatibilitate între ambiție, arivisme, și urmarea lui Cristos. Incompatibilitate între onoruri, succes, faimă, triumfuri și “mentalitatea perdentă” a celui atârnat pe Golgota. Incompatibilitate care se manifestă chiar și în rugăciune: “Nu știți ce cereți…” Într-adevăr cerem lucruri pe linia dorințeloe noastre și nu pe cea a exigențelor noastre adevărate.

Între altele recurgem la același șantaj infantil al celor doi apostoli acuzați: “Noi vrem ca tu să faci ceea ce îți cerem”. Nu este oare adevărat că, în rugăciunea credincioșilor, așezăm “Ascultă-ne, Doamne” îndată la început, încă înainte de a formula cererile? Adică, întindem mâinile: trebuie să spui da. Și, o dată smulsă – cel puțin așa ne închipuim – promisiunea ascultării, trecem apoi la ilustrarea celor ce am stabilit că Domnul trebuie să ne dea. Uneori ajungem să specificăm detaliat chiar și modurile și timpurile “oferirilor” din partea lui Dumnezeu. Astfel, El este deja obligat fără condiții, în anticipație: nu poate să ne spună nu. Ar trebui, în schimb, să avem discreția de a preciza: Ascultă-ne, dacă rugăciunile noastre nu sunt ușuratice. Ascultă-ne, dacă te gândești că cererile noastre sunt legitime. Ascultă-ne, dacă nu am greșit cererea…

Pentru a încheia discursul despre incompatibilitate: nu înseamnă că refuzăm să-l urmăm pe Învățătorul. Totuși, dictăm noi condițiile, impunem modalitățile, înserăm clauze care ne dispensează de obligațiile cele mai grele, de datoriile neplăcute. De multe ori justificăm deja din plecare absențele de la întâlnirile decisive. Cât privește deviza, semnele de recunoaștere (Din aceasta vor ști toți că sunteți discipolii mei, dacă vă iubiți unii pe alții…”, (In 13, 35), Vai, ne rezervăm să ne decidem din când în când. Avem la îndemână haine diferite pentru orice anotimp, pentru orice împrejurare. Pentru defilare, merg bine cele frapante. Când trebuie să riscăm viața, conduita, coerența, preferăm să nu ieșim în evidență prea mult, adoptăm mimetismul.

Oricum, preferința noastră merge mereu spre semne exterioare. Incompatibilitate? Inconciliabilitate? Nu trebuie să exagerăm, se face ce se poate. Cine știe ce pretind de la noi anumiți oameni. Am vrea să-i vedem pe ei, în locul nostru. Da, dar fapt este că noi ne-am “apropiat” de Învățătorul. Și, prin urmare, nu este suficient ca anumite lucruri să meargă bine la noi…

A înțelege și a compătimi

Este, în schimb, o “compatibilitate” care decurge din lecturile de astăzi. Și este cea dintre El, “expert în suferință”, și suferința noastră. Ne-o amintește o frază minunată din Scrisoarea către Evrei: “Nu avem un mare preot care să nu știe să pătimească infirmitățile noastre, fiind el însuși încercat în toate, în afară de păcat”. Deci, între preoția lui Cristos și mizeria noastră există compatibilitate deplină. Isus exercită esențial un minister de milostivire și de compătimire.

Preoția lui nu este “despărțitoare”, ci de implicare totală în acțiunile noastre (faptul că nu a experimentat păcatul nu-l împiedică să-i înțeleagă pe păcătoși). Gloria sa nu este aceea a ambiției sau a setei de dominare satisfăcută, ci gloria de a-i iubi pe oameni, de a asuma și împărți slăbiciunea lor, de a-i însoți de-a lungul drumului lor chinuit cu gingășia sa proprie. Autoritatea preoțească a lui Cristos nu îndepărtează, ci “atrage”, este condescendentă, indulgentă. Cristos a făcut experiența directă a dificultăților noastre. Este un om încercat, care cunoaște interiorul condiției noastre umane. Capacitatea sa profundă de compătimire depinde precis de familiaritatea sa cu durerea. Pentru a fi în stare de a compătimi, trebuie să fi suferit. Preoția nu se definește exclusiv – ca în Alianța Veche – de la relația cu Dumnezeu (și ruptura consecventă de orice legătură umană, excluderea sentimentelor de milostivire, sau de-a dreptul de însăși sentimentele, severitatea, duritatea, păzirea implacabilă a Legii), dar de la solidaritatea cu frații proprii. Isus este inelul de unire între locul cel mai înalt al cerurilor și locul cel mai jos de pe pământ. Cristos “a străbătut cerurile” pentru a pătrunde în omenire. Nimănui, după El, nu-i este permis să “traverseze” omenirea pentru a se îndepărta de ceruri.

Nu este suficient de a vorbi în numele lui Dumnezeu. Trebuie să fim “legați” strâns de oameni. Sau, dacă vrem, este posibil să vorbim în numele lui Dumnezeu numai dacă cunoaștem limbajul durerii, al neliniștii, al foamei, al descurajării, al îndoielii, al singurătății. Având imaginea zugrăvită de lectura a doua, avem dreptul de a ne apropia de Isus și să-I spunem, răsturnând sensul întrebării celor doi discipoli: “Învățătorule, noi am vrea ca Tu să părăsești tronul tău de glorie și să stai alături de patul mizerabil al nefericirii noastre, al disperării noastre, al greutăților noastre”. Probabil ne-ar răspunde: “În sfârșit știți ceea ce cereți…”

Acele locuri nu ne interesează

Necazul este că noi, prea de multe ori, cerem atâtea alte lucruri, pretindem să smulgem alte concesii “incompatibile”. Ne indignăm – asemenea colegilor lor – cu cei doi frați, condamnăm ieșirea lor. În fond, însă, Iacob și Ioan au arătat cel puțin că se preocupă de cer, nu se pare că au revendicat aranjamente comode aici pe pământ. Noi, în schimb, nu ascultăm cu plăcere vorbindu-se de viața veșnică (și, trebuie să admitem, că nu se întâmplă des să ascultăm discursuri despre acest argument). Preocupările noastre principale nu privesc desigur Împărăția cerurilor. Noi am vrea ca posturile confortabile să ne fie garantate pe acest pământ.

Sunt dintre aceia care se prezintă cu Crucifixul în mână, sau pe piept, pentru a revendica onoruri, favoruri, tratamente privilegiate, recunoașteri, gratificări. Ne străduim, mânuind imaginea Omului de pe Golgota, pentru a dobândi un post de onoare pe scena mondenă. Aceia voiau să ocupe un fotoliu la dreapta și la stânga Domnului. Cineva dintre noi, din păcate, se mulțumește să stea alături de cei puternici, să fie citat în jurnale, să fie înfățișat într-un colț al ecranului de televiziune. Am devenit specialiști în a cere ceea ce ar trebui să refuzăm cu fermitate. Vai, știm ceea ce cerem. Și este mereu pericolul să fim mulțumiți. Nu ne lipsește niciodată, într-adevăr, să fim dispuși a primi tot ceea ce Cristos ne refuză.

Facă-se voința noastră

Indic încă o posibilitate de răsturnare a acelei cereri fatidice. Reușim s-o transformăm mai mult sau mai puțin astfel: “Doamne, noi vrem ca Tu să ne ceri ceea ce facem…” Mă explic. Ne rugăm, în Tatăl nostru: Facă-se voia ta”. Dar subînțelegem ca El “să vrea” ceea ce vrem să facem noi sau de-a dreptul suntem gata să facem. Doamne, cere-mi și ceea ce vrei. Numai să intri în programele mele, în dorințele mele și în gusturile mele. Cere-mi, te rog, să fac după voința mea.

Cunosc persoane care vin să ceară sfaturi asupra unor decizii luate, despre alegeri deja făcute. În loc de sfaturi, cer confirmări, aprobări. Sfaturile, de fapt, sunt acceptate numai dacă corespund cu punctele de vedere proprii. Același lucru se întâmplă și cu Domnul. Mergem laEl, nu pentru a-l întreba, de a pune în discuție,a încerca să înțelegem proiectele sale în privința noastră, ci pentru a-l convinge să “vrea” exact tot ceea ce am stabilit (și este plăcut) pentru noi.

Ritul latin