Start > Ritul latin > Duminica a XXX-a de peste an (pentru copii)

Duminica a XXX-a de peste an (pentru copii)

10 October 2009
1,786 afișări

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXX-a de peste an (Anul B)

1. Introducere

Un naufragiat, aruncat de o furtună pe o insulă pustie, după o perioadă de supraviețuire precară, a reușit să își construiască o colibă. Îl implorase pe Dumnezeu în fiecare zi pentru salvarea lui și în fiecare zi scruta orizontul în speranța de a zări o navă în trecere.

Într-o dimineață, în timp ce se întorcea dintr-o expediție de vânătoare, a văzut surprins că luase foc coliba lui. Tot ce a reușit să salveze din naufragiu era pierdut. Întâmplarea o vedea ca apropierea sfârșitului. Sărmanul om nu se putea liniști din cauza tragediei. I se părea că toate rugăciunile fuseseră zadarnice și că Dumnezeu își bătea joc de el.

Chiar în acea zi a venit o navă.

- Am văzut semnalul pe care l-ați făcut cu fum, a explicat căpitanul.

În planul necuprins al lui Dumnezeu, deseori pierderile cele mai grave sunt aducătoare de mari binecuvântări.

2. Tema

Orbul și-a redobândit vederea și a început să îl urmeze pe Isus, care mergea spre Ierusalim ca să moară. Sau: “Arată-ne fața ta, Doamne, și vom fi mântuiți”.

3. Mesajul zilei

Când ne jucăm de-a baba oarba, ni se pare greu să îi recunoaștem pe alții, dar unele amănunte ne ajută.

- Pentru a-l recunoaște pe Isus, ce trăsături deosebite trebuie să avem în vedere?

- Și dacă vine la noi cu chipul unui răstignit?

Isus se îndrepta spre Ierusalim, pentru a fi răstignit acolo.

- Minunea orbului arată că ucenicii trebuie să își deschidă ochii pentru a-l recunoaște și în timpul pătimirii, morții și învierii.

- Recunoașterea ca Mesia și Mântuitor, ca Fiu al lui Dumnezeu, este darul lui Isus; singuri nu reușim să îl recunoaștem, pentru că, în pătimire, mare este “masca” durerii sale și a umilirii de condamnat; pentru alte motive, chiar și după înviere.

Să recunoaștem chipul lui Isus suferind!

- În timpul pătimirii, sub această “mască” a durerii, doar câțiva îl recunosc pe Isus (cf., de exemplu, centurionul), dar majoritatea nu-l recunoaște (cf., de exemplu, conducătorii evreilor, Iuda, chiar Petru etc.).

- Este greu să-l vezi pe Dumnezeu Mântuitorul într-un chip acoperit de sânge, scuipat și spini. Isus refuzat și răstignit este Dumnezeul nostru, exclamă cel care are credință. În schimb, ceilalți îl iau în râs: “Este un sărăcuț care suferă, este un eretic, este un… “sărmanul Cristos”!

- Ferice de cei care descoperă chipul lui Isus în durere, pentru că este chipul lui Dumnezeu, infinit în iubire!

Recunoașterea chipului lui Isus înviat.

- În fața lui Isus înviat, unii cred, alții nu: dar noi?

- Este greu să recunoști chipul lui Isus înviat. Mariei Magdalena i se pare că este grădinarul. Ucenicilor de la Emaus, un călător.

- Isus înviat are chipul lui Dumnezeu.

- Isus înviat are chipul fiecărui om fiu al lui Dumnezeu, în special al celor mai nevoiași.

- Isus înviat are chipul Euharistiei.

- Fericiți cei care îl recunosc pe Isus înviat, cu credință, pentru că chipul lui este chipul Dumnezeului celui veșnic în iubire!

“Căutați mereu fața lui!”

- Toată viața creștinului constă în deschiderea ochilor pentru a-l recunoaște pe Isus și, în același timp, în rugăciune: “Învățătorule, fă să văd!”, pentru că doar el poate să ni se dezvăluie.

- În orice față, mai ales în cea mai suferindă și tristă, există o trăsătură, un contur al lui Isus: să deschidem ochii pentru a-l recunoaște.

- În fiecare dintre noi există ceva prin care ne asemănăm cu Isus, chiar dacă ceva mic, mic. Acel ceva trebuie dezvoltat pentru a ne asemăna mai mult cu el.

- Viața creștinului trebuie să fie imitarea lui Cristos, absorbindu-i mesajul și înfăptuind faptele sale, în conformitate cu condiția noastră.

- În ce putem să ne asemănăm cu Isus astăzi și în această săptămână? (Așteptați cu răbdare răspunsurile și comentați-le).

4. Exemple

a) Aventura Elenei Keller

Americanca Elena Keller (1880-1968) își pierduse vederea și auzul când avea doar 19 luni, din cauza unei meningite. Când a ajuns mare, își amintea foarte vag cât de plină era lumea de culori și de sunete.

Cum poți să o înveți ceva pe o fetiță care nu vede și nu aude?

Părinților Elenei li se părea imposibil. Dar a venit o bună învățătoare, Anna Sullivan, care s-a ocupat de educația ei. Singurul mod de a comunica era cel al atingerii mâinii. Grație doar atingerii, Elena a făcut studii superioare, a luat diploma și a scris și câteva cărți.

Educația Elenei a avut și momente distractive. Când învățătoarea scria pe mâna Elenei cuvântul “păpușă” și apoi punea în mâinile ei o păpușă, fetița asocia cu ușurință în mintea ei cuvântul scris cu obiectul pe care îl atingea. Așa s-a întâmplat și cu alte obiecte pe care le atingea, cum ar fi cartea, creionul. Când a scris pe mâna ei cuvântul “iubesc”, fetița a simțit literele, dar nu știa care era semnificația lor, pentru că nu exista un obiect “iubire” pe care să i-l pună în mână. Învățătoarei i-a venit o idee bună. După ce a scris cuvântul, a îmbrățișat-o și a sărutat-o (S.J. Klimek).

b) Să-i mulțumim Domnului pentru lumina soarelui, dar mai ales pentru credința pe care ne-a dat-o.

- Tată, cât costă o baterie?

- Ei, fiule, totul este scump și banii se împuținează tot mai mult!…

- Dar lumina electrică?

- Întreabă-l pe cel care se ocupă de contor. Este un adevărat dezastru.

- Iar soarele cât costă?

- Ți-ai pus cumva în minte să mă obosești?

Răbdarea tatălui era pe punctul de a se epuiza. Alois a înțeles deja și, pentru a nu se alege cu o palmă, tace. După cină, tăcerea durează încă de ambele părți.

La ora culcării, când Alois s-a apropiat puțin timid de tatăl său pentru a-i ura noapte bună și a-i imprima un sărut pe obraz, acesta, suspinând adânc, a început din nou să vorbească:

- Vrei să știi cât costă soarele. Întreabă-i pe călugării la care mergi mereu, și apoi spune-mi și mie cât costă!

- Tată, spune cu aer triumfător Alois, știu; nu am nici o nevoie să îi întreb pe frați. Voiam doar să aflu dacă știi și tu.

- Să auzim!

- Lumânărelele costă… lumina electrică costă… dar soarele nu costă nici un bănuț… Este gratis, fără fire și fără contor. Vezi, tată? Este suficient să îi spunem “mulțumesc” Domnului care l-a creat pentru noi, și nimic mai mult.

c) Să-l vedem pe Isus pretutindeni, mai ales în cel care suferă.

Luca, un băiat de zece ani, fiu al unei familii creștine bune, era în clasa a patra. Într-o zi, a văzut în timpul recreației un băiat din clasa a doua așezat singur într-un colț. Acel băiat era nou la școală, venea dintr-un alt oraș. Încă nu avea prieteni. Luca s-a întristat. Era gata să facă un concurs de alergare cu colegii de clasă, dar a renunțat la plan. S-a apropiat de băiat și i-a propus să se joace împreună. Așa a descoperit că noul elev nu putea alerga pentru că suferise recent o intervenție chirurgicală. Luca a găsit niște reviste și s-au uitat în ele toată recreația.

A doua zi, Luca voia din nou să își petreacă recreația cu acel băiat. Dar ceilalți, cei din clasa a doua, i-o luaseră înainte. Când a început pauza, i-a văzut vorbind veseli cu prietenul său din ziua precedentă. Erau copii cu adevărat creștini (S.J. Klimek).

d) Să repetăm împreună cu credință: “Arată-ne fața ta, Doamne, și vom fi mântuiți”.

Ritul latin