Predici

Pe Muntele Sinai Dumnezeu a rostit cuvintele: «Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate lucrurile tale. Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău» (Exodul 20, 8-10). Israelienii pedepseau cu moartea pe toţi cei care ignorau ziua sâmbetei. În Cartea Numerilor citim că un om a adunat lemne în ziua odihnei. Sfânta Scriptură spune: «L-au scos toată obştea fiilor lui Israel afară din tabără şi l-au ucis cu pietre!» (Numeri 15, 36). Aspră pedeapsă, însă uneori ordinea se menţine cu o mână forte. În ziua de sâmbătă nici măcar mana nu cădea din cer, pentru ca strângerea manei să nu încalce ziua de odihnă a Sabatului.

Acest zel pentru păzirea zilei de odihnă a ajuns într-atât de departe, încât naivii învăţători în lege au interzis ca în timpul sâmbetei să se facă chiar şi lucruri de caritate; de regulă nu permiteau ca în această zi să fie vindecaţi oamenii bolnavi. De aceea, reprezentantul sinagogii a fost nemulţumit că Isus Hristos în ziua de sâmbătă a vindecat o femeie, care fusese gârbovă de optsprezece ani. Încă de la început creştinii au sărbătorit nu sâmbăta, ci duminica, ziua Învierii, pentru că duminica s-a înfăptuit cel mai mare mister al credinţei noastre. Duminica, Dumnezeu-Creatorul a început să creeze lumea, duminica Fiul lui Dumnezeu a înviat din morţi, duminica Spiritul Sfânt s-a coborât peste Apostoli. Unii scriitori spun că Isus Hristos S-a născut în Viflaim duminica şi tot duminica a fost botezat în râul Iordanului. În faptele Apostolilor se precizează că primii creştini se adunau duminica la rugăciunea comună (Fapte 20). Romanii numeau duminica Ziua Soarelui «Dies Solis», denumire întâlnită şi în prezent în limba unor popoare (Sunday – engleză, Sonntag – germană), iar această denumire corespunde într-un mod aparte creştinilor, deoarece Hristos, Soarele dreptăţii, duminica a ieşit din mormântul cel întunecat şi tot duminica soarele Spiritului Sfânt s-a coborât peste apostoli şi peste Biserica lui Hristos. De aceea, pentru noi duminica este sfântă.

Ziua Domnului este stabilită pentru repaus, deoarece organismul uman are nevoie de odihnă, dar duminica, înainte de toate este pentru întărirea sufletului, pentru Domnul Dumnezeu. Sfânta Scriptură menţionează: «Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru»(Exodul 20, 9-10). Noi trăim pe pământ, dar nu pentru pământ. Pe pământ ne pregătim pentru viaţa veşnică în Dumnezeu. Domnul Dumnezeu ne porunceşte să ne amintim de sufletul nostru nemuritor. Duminica, credinciosul creştin să-şi amintească despre scopul întregii sale vieţi pământeşti, gândindu-se la propriul său suflet grăbindu-se la biserică pentru rugăciunea comunitară. Şase zile, ne sunt oferite pentru nevoile de zi cu zi, dar a şaptea zi îi aparţine Domnului. Şase zile lucrăm cu mâinile, dar a şaptea zi trebuie să ne unim în mod pios mâinile pentru rugăciune, spre a-L preamării pe Creatorul nostru.

Duminica suntem datori să participăm în Biserică la Sfânta Liturghie, Serviciul cuvenit lui Dumnezeu. Pe pământ nu există ceva mai frumos, mai sfânt, mai nobil şi mai preţios decât Sacrificiul Liturgic. La Liturghie, Fiul lui Dumnezeu, în mod nesângeros, se oferă ca Sacrificiu pentru păcatele întregului neam omenesc. Participăm la Sacrificiul Crucii, actualizând sfintele patimi prin Liturghie. Duminica, ca într-o familie, ne rugăm, cântăm în onoarea lui Dumnezeu, primim în suflet pe Hristos Euharisticul şi primim acea putere spirituală, prin intermediul căreia ducem o viaţă dreaptă. În acelaşi timp, a face bine şi a te oferi în servirea aproapelui este plăcut Domnului.

Deseori auzim cuvintele: “Eu nu am nevoie să merg la Biserică, căci pot să mă rog mai bine în locuinţa mea”. Binenţeles, că este bine să te rogi acasă, dar este necesară şi rugăciunea comunitară în Biserica lui Hristos. Domnul Dumnezeu în Vechiul Testament a cerut să se construiască un mare templu în Ierusalim. Isus Hristos, Preacurata Fecioară Maria şi Sfântul Iosif au făcut o lungă călătorie la templul Ierusalimului pentru rugăciunea şi jertfa comună. Biserica este casa lui Dumnezeu, este casă de rugăciune: «Cortul lui Dumnezeu cu oamenii» (Apocalipsa 21, 3), în comuniunea Bisericii Domnul ascultă în modul cel mai plăcut rugăciunile noastre.

Este foarte trist atunci când creştinii se distrează până la miezul nopţii, iar la biserică nu merg, spunând că sunt obosiţi. Mulţi creştini se acuză în faţa lui Dumnezeu că în sfintele zile nu participă la Sfânta Liturghie. Statistica arată, că doar 38% dintre catolici merg la biserică în zilele sfinte. Spre exemplu în SUA există aproximativ 236 de mii de biserici, dar 70 de mii dintre aceste case de rugăciune sunt goale, cu excepţia Sărbătorii Naşterii şi Învierii Domnului Isus Hristos.

Tinerii spun că în biserică este pustietate, tristeţe, dar dacă în ea s-ar afla muzică şi dansuri, ar fi mult mai interesaţi să participe. Într-alte locuri se spune că serviciul liturgic din biserică este foarte lung, predica nu este interesantă, muzica nu este melodioasă şi alte lucruri asemănătoare. Alteori se spune: “De ce să mă duc la Biserică? Cunosc vecini, care merg în fiecare duminică la Biserică, dar viaţa lor nu este dreaptă”. Biserica niciodată nu-i va mulţumi pe toţi oamenii. În Biserică există două elemente: divin şi uman. Elementul uman nu este perfect şi de aceea pot să existe inconveniente, dar elementul divin este viu şi neschimbabil; ne trebuie numai puterea de a gusta cât de bun este Domnul… Cine are credinţă merge cu bucurie la biserică. Psalmistul spune: «Fericitu-m-am de cei, care mi-au zis mie: “În casa Domnului vom merge!”» (Psalmul 122, 1).

În primele secole Biserica a emis o lege severă: ” Cine nu a fost la biserică timp de trei duminici consecutive, acela trebuie dat afară din Biserică”. În decretul Conciliului Vatican II referitor la Bisericile Răsăritene se spune: “Credincioşii sunt obligaţi ca în duminici şi în sărbători să participe la Dumnezeiasca Liturghie” (vezi articolul 15). Este vinovat înaintea lui Dumnezeu cel, care din lenevie nu participă la Sfânt Liturghie.

Într-o localitate, nu departe de un spital, locuia o asistentă medicală necredincioasă, care zilnic trecea pe lângă biserică, ducându-se la serviciul ei medical. Într-o duminică a căzut multă zăpadă. Trecând strada, asistenta medicală a văzut un copil mic, care se grăbea la biserică prin zăpadă.

- Unde mergi, fiule? – L-a întrebat asistenta.

- Mă duc la Biserică, la Sfânta Liturghie, – a răspuns copilul.

- Dar eşti obligat să mergi astăzi la Biserică? Căci strada este plină de zăpadă.

- O nu! Dumnezeu s-ar supăra pe mine, dacă nu aş merge duminica la Biserică. Mie îmi place zăpada şi îmi place să particip la Sfânta Liturghie, a răspuns politicos copilul. Această asistentă necredincioasă, în timpul serviciului, s-a gândit toată ziua la acel copil pios. Întorcându-se acasă, din curiozitate a intrat în Biserică, gândindu-se: “Poate că este cu adevărat Dumnezeu în cer, iar eu nu cred în El ?” O anumită putere interioară o atrăgea în Biserică iar ea mergea în fiecare duminică acolo. A fost întâlnită de câteva ori de către preotul acelei Biserici care i s-a adresat în mod politicos făcându-i cunoscută învăţătura Bisericii lui Hristos. Cu timpul asistenta respectivă a devenit catolică. Mai târziu s-a căsătorit cu un bărbat catolic, iar fiul ei cel mic, pe care l-a născut după căsătorie, se grăbea la Biserică, prin zăpada mare, pentru a participa la Sfânta Liturghie, ca şi cel prin care Dumnezeu a salvat sufletul mamei sale. Exemplul micului copil a atras către Dumnezeu femeia necredincioasă.

Duminica reprezintă o zi sfântă. “Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului” – spune Domnul. Precum sfinţeşti această zi tot aşa va fi şi ziua morţii tale. Creştinii care în mod fidel onorează duminica şi participă cu conştinciozitate la Sfânta Liturghie, câştigă pentru sine graţia unei treceri fericite la viaţa veşnică.

Rugăciune

O Doamne, Iubirea noastră faţă de Tine, se bazează pe convingerea, că recompensa ei va fi iubirea lui Dumnezeu însuşi, iar a te îndoi de ea este cu neputinţă, căci Tu ne-ai arătat-o prin nenumăratele Tale suferinţe mergând până la vărsarea Sângelui Tău pe cruce, până la sacrificiul vieţii Tale, Doamne, şi aceasta numai, ca să ne convingi de iubirea Ta… Grăbeşte-te, o, Doamne, să ne oferi iubirea Ta, mai ales înainte de a muri! Ce mare mângâiere ar fi pentru noi în clipa morţii noastre, dacă Te-am iubi înainte de toate numai pe Tine, care ne vei judeca! Stăm înaintea Ta cu încredere, chiar cu toată mulţimea păcatelor noastre, convinşi, că nu vom merge într-un loc străin, ci în adevărata patrie, în împărăţia Ta, pe care o iubim aşa de mult şi care ne iubeşte aşa de mult pe noi. Amin.

(După Sf. Tereza a Pruncului Isus)

pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic Ritul bizantin