Predici

Ne aflăm în faţa unei frumoase învăţături morale pe care Isus o lasă creştinilor, imortalizând două tipuri de oameni prezenţi mereu în istoria omenirii. Unul este înconjurat de bunuri materiale de care este profund ataşat, reprezentându-i pe cei care nu reuşesc să se ridice la condiţia de om în deplinătatea actelor umane şi se izolează din egoism faţă de aproapele, rămânând în fantasmele şi strălucirea iluzorie a lumii. O asemenea persoană nu are un nume propriu: este «bogatul», unul din cei mulţi care se condamnă pierzării. Al doilea este drag lui Isus pentru că este sărac şi singura lui încredere este în Dumnezeu; este un «prieten» al Mântuitorului, ca unul din cei apropiaţi, fapt pentru care este numit «Lazăr». Şi prin «Lazăr» înţelegem pe cei care îşi trăiesc viaţa acceptându-şi condiţia, fiind oameni în adevăratul sens al cuvântului, în orice încercare a vieţii.

Bogatul se îmbrăca în veşminte de mare preţ, bucurându-se în toate zilele, în chip strălucit, cu prietenii lui. Acest bogat nu se gândeşte la Dumnezeu, la sufletul său nemuritor, la răspunsul în faţa Judecăţii lui Dumnezeu, sau la viaţa veşnică. Se folosea de toate bunurile lumeşti de parcă unica realitate este aici, în lumea trecătoare.

Lazăr reprezintă chipul întregii nevoi: nu are deasupra capului un acoperiş şi se află la poarta «bogatului», depinzând de capriciile puterilor lumii profane. Corpul său era acoperit cu bube, era atât de neputincios, că nu era în stare să alunge câinii, care-i lingeau rănile dureroase şi era atât de flămând, încât dorea să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului. Săracul Lazăr mânca cu plăcere astfel de bucăţi de pâine murdare, căzute de la masa bogatului, dar nici pe acestea nu avea cine să i le dea.

În ochii lumii, bogatul este fericit căci are parte de o viaţă demnă, are totul îndeajuns şi trăieşte în lux. El ar putea spune împreună cu bogatul căruia i-a rodit pământul din plin: «Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani! Odihneşte-te, mănâncă, bea, fericeşte-te» (Luca 12, 19). Pentru oamenii de rând săracul Lazăr este de compătimit, deoarece el este flâmând, bolnav, fără adăpost şi părăsit de toţi.Viaţa a trecut repede, a venit moartea atât pentru săracul Lazăr, cât şi pentru cel bogat. Atunci s-a produs marea schimbare. Bogatul se afla în flăcările infernului, suferind chinuri mari, iar săracul Lazăr se bucura de fericirea Cerului. Bogatul, lipsit de caritate, a devenit cerşetor, strigând cu putere:«Părinte Avraame, ai îndurare de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie» (Luca 16, 24). Meritul lui Lazăr este acela că a suferit pe pământ toate neajunsurile şi suferinţele, punându-şi speranţa în Dumnezeu. Dacă a ajuns în Cer, înseamnă că sufletul său a fost o avere nevăzută pentru cei din jurul său. Ce semnificaţie are această parabolă pentru zilele noastre? Dumnezeiescul Mântuitor ne învaţă că viaţa pe pământ este o pregătire pentru eternitate, «Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să vină»(Evrei 13, 14). În acelaşi timp, Isus ne aminteşte că fericirea pe pământ trece repede. Bogăţia, plăcerile, luxul, trec şi numai lucrurile de caritate au valoare veşnică. În viaţa eternă, dreptatea va domina, iar adevărul şi virtutea va triumfa. Chiar şi «Un pahar de apă rece», oferit semenului va fi recompensat (Matei 10, 42). Ce se va semăna pe pământ, aceea se va culege în eternitate. De aceea Avraam s-a adresat bogatului: «Adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta şi Lazăr asemenea pe cele rele; iar acum aici, el se mângâie, iar tu te chinuieşti» (Luca 16, 25). Această pildă reprezintă o mângâiere pentru toţi cei care suferă diferite neajunsuri şi-şi poartă crucea cea grea, căci atunci când vor trece din lumea aceasta la Dumnezeu, El: «va şterge fiecare lacrimă din ochii lor» (Apocalipsa 21, 4).. «Fericiţi cei îndurători, că aceia îndurare vor afla»,- a spus Isus Hristos (Mt. 5, 7). Noi ne adresăm lui Dumnezeu: Dă-ne Doamne, de aceea suntem datori să repetăm aceeaşi lucrare de caritate atât pentru semenii noştri, cât şi pentru cei care au nevoie de ajutor. Hristos, Mântuitorul nostru, spune: «Tot, ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut»(Matei 25, 40).

Bogatul îl imploră pe Avraam: «Părinte Avraame, trimite-l pe Lazăr la casa tatălui meu; căci eu am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin» (Luca 16, 27-28). Avraam i-a dat un răspuns înţelept: «Au pe Moise şi pe profeţi; să asculte de ei» (Luca 16, 29). Legea lui Moise este de ajuns pentru mântuirea celor care au trăit până la Hristos, iar legea lui Dumnezeu, adânc implementată în sufletele fiecărui om, este de ajuns pentru a crea valori spirituale «care nu se perimează» şi îl conduce în Cer. Profeţiile s-au împlinit, însă puţini au avut puterea de a recunoaşte Adevărul. Fraţii bogatului refuză şi Legea lui Moise şi Legea naturală, sădită de Dumnezeu în adâncul sufletului, astfel încât nici Învierea lui Isus nu o primesc. Bogatul şi fraţii săi nu au credinţă… «Nu, Părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor converti». Avraam i-a răspuns: «Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi» (Luca 16, 31).

Un alt Lazăr, prietenul Domnului, apare în Noul Testament ca un discipol al Său. Acest Lazăr va cunoaşte moartea şi învierea, devenind un semn viu şi mărturie a Învierii lui Isus şi a învierii morţilor în timpurile de apoi. «Bogaţii nu au primit mântuirea»: când Hristos l-a înviat pe Lazăr din morţi, în Betania, «Atunci s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Isus», mărturiseşte Evanghelistul Ioan (12, 10 -11).

Credinţa, speranţa şi iubirea faţă de Dumnezeu sunt bunuri care nu-şi pierd valoarea nici în Cer şi nici pe Pământ. Bogaţi sau săraci în această lume, puternici sau pribegi, înţelepţi sau slabi, suntem chemaţi să trăim aici pe pământ ca oameni în deplinătatea umanităţii noastre, pentru a strânge adevărata comoară care este în Ceruri.

Rugăciune

O, Dumnezeule, bunătatea şi veşnica Ta voinţă nu caută şi nici nu doreşte altceva, decât sfinţenia noastră, şi nu acceptă, ca satana, să se năpustească asupra noastră pentru a-i persecuta pe oameni, tocmai pentru aceea, ca să se arate în noi virtutea iubirii şi a adevăratei înţelepciuni, ca prin aceasta iubirea imperfectă, să devină perfectă.

Învaţă-ne, o, Dumnezeule, să Te iubim pentru Tine însuţi, pentru că Tu eşti cea mai mare şi veşnică bunătate, iubirea demnă de a fi dobândită, iar pe semenii noştri să-i iubim pentru Tine, nu pentru propriul nostru folos, ci pentru aceea că sunt fiinţe iubite pe care le-ai chemat la existenţă, o, Preaînaltă şi veşnică Bunătate. Învaţă-ne să-i servim, în ceea ce ei nu pot să-Ţi servească.

Fă iubirea noastră perfectă. Căci atunci când iubirea este perfectă, nu încetează să iubească şi să servească, chiar şi atunci când ea se împărtăşeşte de nedreptăţi şi amărăciune; de asemenea şi atunci când nu află satisfacţie şi plăcere în semeni, străduindu-se mai întâi de toate să-ţi placă Ţie. Amin.

(După Sfânta Ecaterina de Siena)

pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic Ritul bizantin