Predici

Dacă aţi fost atenţi la faptul cum se comportă persoanele în prezenţa oamenilor renumiţi aţi putut observa reacţii diferite. În general vorbind tânărul american, la vederea unui actor de film, ori a unui sportiv celebru sau a preşedintelui, caută să atragă atenţia asupra sa, sare, strigă, vrea să dea mâna cu aceştia. În Roma, mii de pelerini, cu ocazia întâlnirii Sfântului Părinte – Papa, îşi ridică mâinile în sus de bucurie şi strigă «Viva Papa», iar pe feţele numeroşilor credincioşi se pot vedea lacrimi de bucurie şi mişcare lăuntrică. În apropierea puterii şi celebrităţii lumeşti, în preajma urmaşului Sfântului Petru – semn viu al unităţii şi continuităţii Bisericii – sau acolo unde radiază sfinţenia lui Dumnezeu, fiecare om îşi simte micimea sa.

Dar ce se poate spune dspre omul căruia i se deschide Cerul? Profeţii Vechiului Testament la vederea îngerilor cădeau cu faţa la pământ, tremurau de frică sfântă, căci l-au văzut pe trimisul lui Dumnezeu. Patriarhul Iacob, văzând în somn îngerii care se coborau şi urcau pe o scară, din cer pe pământ, a spus cutremurându-se: «Cât de înfricoşător este acest loc» (Geneza 28, 17). Profetul Isaia, văzând puterea cerească a lui Dumnezeu într-o viziune necunoscută nouă, s-a închinat profund şi a strigat: «Vai mie, că sunt pierdut! Sunt un om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei» (Isaia 6, 5). Profetul s-a simţit nevrednic de a-L vedea pe Dumnezeu.

Evanghelistul spune că «Nimeni şi niciodată nu L-a văzut pe Dumnezeu» (Ioan 1, 18). Pe pământ, omul nu poate să-L vadă niciodată pe Dumnezeu, deoarece la vederea frumuseţii divine, inima omului ar înceta să mai bată. În aceste relatări biblice drepţii lui Dumnezeu au văzut numai oglindirea unei mici părţi din frumuseţea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Ioan scrie în Cartea Apocalipsei că L-a văzut pe Fiul Omului şi cutremurat «a căzut la picioarele Lui, ca un mort» (Apocalipsa 1, 17).

Evanghelia de astăzi ne relatează ce s-a întâmplat cu Petru la vederea minunii înfăptuite de către Hristos. Mântuitorul, dintr-o barcă, învăţa poporul care se afla pe mal şi asculta învăţătura Sa cerească. După ce Şi-a terminat învăţătura, Isus s-a adresat viitorului Apostol: «Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi» (Luca 5, 4). Simon Petru i-a răspuns: «Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău voi arunca mrejele» (Luca 5, 5). Are respect pentru “un Om” care s-a dedicat lui Dumnezeu. Isus este recunoscut ca “Rabi” – Învăţător, care ştie interpretarea Scripturii… Dar el, Simon pescarul, prinde peşte de o viaţă. Este un pescar care a moştenit o experienţă ce s-a transmis din generaţie în generaţie. Ce poate face în plus “un om”, fie el şi sfânt, în faţa realităţii unei zile grele, plină de extenuare, la finalul căreia este departe de rezultatul dorit. Muncă multă şi satisfacţii puţine – de câte ori nu am gustat şi noi starea de disperare a unei astfel de situaţii. Dar, ceva din adâncul sufletului îl mişcă şi ascultă de “acel om”, împotriva oricărei speranţe. Şi s-a înfăptuit minunea! Mrejele s-au umplut cu atâţia peşti, încât pescarii au umplut două corăbii. Atunci Petru a înţeles că Isus este Fiul lui Dumnezeu, a căzut la picioarele Lui şi I-a spus: «Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos» (Luca 5, 8). Tu, Doamne, eşti Mesia Hristos, Sfântul lui Dumnezeu, iar eu sunt un om păcătos şi neputincios, sunt nedemn să mă aflu în apropierea Ta, iar Evanghelistul Luca consemnează: «Spaima îl cuprinse pe el şi pe toţi cei care erau cu el» (Luca 5, 9). Aceasta este frica cea sfântă, venerarea divină şi umilinţa înaintea Fiului lui Dumnezeu! Este sentimentul pe care creatura îl simte în faţa Creatorului.

Hristos l-a liniştit cu blândeţe pe Petru spunându-i: «Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni… Atunci Apostolii au lăsat totul şi au mers după El» (Luca 5, 10-11), devenind pilonii Bisericii catolice, răspândită în toate neamurile.

În Joia Patimilor, atunci când sinedriul evreilor L-a condamnat la moarte pe Isus Hristos, Apostolul Petru s-a dezis de trei ori de Isus spunând: «Nu-L cunosc pe Omul acesta» (Matei 26, 74). Mai târziu, Isus a privit la Petru… El şi-a dat seama de ceea ce a făcut şi : «ieşind de acolo, a plâns cu amar (Luca 22, 61-62). Apropierea Domnului Hristos, privirea plină de iubire şi înţelegere a lui Isus, a transformat frica omenească a lui Petru.

Dar nu numai frica sfântă transformă sufletele, ci în mod simplu, chipul Mântuitorului este uneori de ajuns pentru convertire.

Într-un an, în Paris, a avut loc o petrecere, la care au fost invitaţi actori renumiţi. Oaspeţii au petrecut până când s-a făcut prea târziu pentru a se reîntoarce înapoi la locuinţele lor, trebuind astfel să înnopteze la palat. O tânără actriţă a intrat în camera care i s-a pregătit. A privit în jurul ei şi a văzut o statuie a Mântuitorului răstignit pe Cruce. Era o statuie preţioasă, căci era sculptată în fildeş încrustat în lemn. Tânăra actriţă fusese botezată, dar niciodată nu a fost practicantă în privinţa religiei, nu a mers la Biserică, nu se ruga, iar comportamentul ei moral lăsa de dorit. Apropiindu-se de statuie, nefericita actriţă a văzut pentru prima oară Corpul rănit al Mântuitorului răstignit, I-a văzut mâinile şi picioarele însângerate. A privit cu cea mai mare atenţie la chipul Mântuitorului, la coroana de spini, iar înainte de toate, la ochii îndurători ai lui Hristos. La baza statuii lui Hristos răstignit a văzut sculptate cuvintele: “Aşa iubeşte Iubirea”. Actriţa a simţit o putere misterioasă, care ieşea din postura Domnului Hristos. Acestea toate au cuprins-o iar sufletul ei păcătos s-a cutremurat aşa de tare, încât a început să plângă cu amar. Timpul s-a scurs, a trecut noaptea, a venit dimineaţa, iar ea se afla îngenunchiată în faţa Mântuitorului răstignit şi se ruga. Întorcându-se acasă, a început o nouă viaţă, viaţa iubirii lui Isus Hristos. Prezenţa statuii Domnului, privirea chipului însângerat al Mântuitorului răstignit şi ochii Lui îndurători au purificat sufletul femeii, iar ea a început să-L iubească pe Isus Hristos din toată inima ei.

Hristos ne invită pe calea iubirii, chemându-ne asemenea lui Petru la munca de apostolat pentru timpul pe care-l trăim. Convertiţi de minunile care se petrec în sufletele noastre la auzul şoaptei divine ce vine de sus, să ne schimbăm şi noi viaţa mergând pe urmele Celui care a zis: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14, 6).

Rugăciune

Credinţa Ta, Doamne, mă face să înţeleg că nimic nu mă poate apropia mai mult de Tine, decât lucrarea, voinţa şi iubirea Ta. O, Dumnezeul meu, mi-ai arătat unde mă poate duce credinţa cea adevărată şi ce înseamnă ea. Ştiu şi recunosc că numai prin trăirea credinţei mă pot mântui. De aceea vin acum la Tine Domnul meu, cerând lumina Spiritului Sfânt, pentru ca aceasta să înflăcăreze credinţa, care să fie legată de faptele pe care Tu le aştepţi de la mine. Dacă puterea Ta a făcut să ţâşnească din stâncă apa în pustiu, în faţa profetului Moise, atunci eu vreau ca şi credinţa din mine, să facă să izvorească faptele virtuţilor, de pe urma cărora Tu doreşti să culegi roade vrednice de a Te lăuda pe Tine.

Însufleţeşte-mă de viaţa Ta cea adevărată, prin care să trăiesc credinţa neclintită, indiferent de încercările vieţii pământeşti, chiar dacă în ea lovesc valurile durerilor ori ale tentaţiilor. Iar dacă duşmanul mântuirii mele vrea să distrugă poarta speranţei şi a încrederii în Tine, ajută-mă să fiu un exemplu viu în a-mi construi locuinţa eternităţii pe Stânca credinţei care dăinuie de-a pururi. Amin.

pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic Ritul bizantin