Start > Ritul bizantin > Îndrăcitul din Gherasa

Îndrăcitul din Gherasa

10 October 2009
1,213 afișări

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro
Duminica a VI-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii)

“Ce ai cu mine, Isuse, Fiul lui Dumnezeului celui preaînalt” (Lc. 8,28)

Iubiți credincioși,

Episodul vindecări îndrăcitului din Gadara (doi, în aceeași relatare făcută de evanghelistul Matei) din pericopa Evangheliei de astăzi ne pune în prim plan, nu atât persoanele care au fost posedate, ci pe diavolii înșiși care vorbesc și acționează prin ei. Ne aflăm în teritoriu păgân și asistăm la prima mare opoziție între Isus și Satana, după ispitirile din deșert.

În întreaga pericopă se află un singur cuvânt al lui Isus, acela prin care el permite diavolilor să intre în turma de porci și să sfârșească în adânc: “Mergeți!” Abia liniștită furtuna care i-a înspăimântat pe ucenici, Isus învinge rădăcina fricii: îl reduce la neputință pe cel care are puterea morții, adică pe diavol și îi eliberează pe cei care, din cauza fricii de moarte, erau sclavi pentru toată viața: așa cum se spune la Evrei 2,14 “s-a făcut (Isus) părtaș cu ei, ca prin moartea sa, să-l nimicească pe cel care avea puterea de moarte, adică diavolul, și să-i elibereze pe cei care întreaga lor viață erau ținuți în sclavie de frica morții”. Domnul care “doarme și se trezește” liniștește marea, alungă teroarea morții și îl trimite în adânc pe cel care tulbură apele.

Abia sosit Isus la țărm, s-a apropiat de el cel îndrăcit. Răul, nu numai că nu poate să învingă, dar nu poate nici să fugă din fața Domnului, îi aleargă înainte, este atras de Dumnezeu așa cum sunt atrași fluturii noaptea de lumină. Dar cine este acest om? Din cauză că era stăpânit de diavoli, era constrâns să trăiască în afara orașului, izolat de comunitatea umană, de multă vreme, fără haine pe el și fără un adăpost asupra capului, în afara mormintelor din cimitir. Diavolul l-a luat din casa lui și l-a trecut în umbra morții, luându-i totul, potrivit celor spuse în Cartea Înțelepciunii lui Solomon: “Prin pizma diavolului a intrat moartea în lume și cei ce sunt de partea lui vor ajunge să o cunoască”(2,24). Prin acest om suntem reprezentați fiecare dintre noi, fiecare dintre cei care sunt de partea diavolului.

Răul îl vede pe Isus, îi cade înainte, strigă. Duhul, care prin minciună alungă pe om de la casa Tatălui, își strigă propria neputință înaintea Celui care ne aduce credința în Tatăl. “Ce este între noi și Tine Fiu al lui Dumnezeu?” Răul declară separarea dintre el și Isus așa cum sunt separați necuratul de cel Curat, moartea de Viață, adâncul de Cer, minciuna de Adevăr.

Trebuie să notăm aici “rugăciunea” pe care o face răul, și în evanghelistul Marcu chiar în numele lui Dumnezeu (5,7). Binele este prezentat ca și o tortură. Există și rugăciuni care nu sunt ale lui Dumnezeu, ci ale Răului. Apariția Mântuitorului este o tortură pentru cel care trebuie să fie salvat, pentru că el se identifică cu răul care îl stăpânește. Bolnavul îl crede dușman pe medic. În aceste reacții negative trebuie să vedem acțiunea lui Dumnezeu care intenționează să ne salveze. Este prima regulă a discernământului spiritual: cine este stăpânit de rău îl arată pe Dumnezeu ca pe un dușman și nu ca pe un prieten care salvează.

Apoi se întâmplă un lucru straniu și, din multe puncte de vedere, tulburător: o cerere făcută de un duh necurat acceptată de Cristos. Pentru ce motiv? Nu cumva pentru un bine mai mare? Înainte de plinirea vremii, în care răul va fi aruncat în adânc – și nu va mai fi lac, apă, Apocalipsă 21,1 – căci va fi un cer și un pământ nou, există un timp în care răul operează încă în locuri cu oameni necredincioși: Fap. Ap. 13, 6-11, 16,16, 19,13, 1 Ts. 2,18. În aceste locuri, creștinul este chemat să mărturisească pe Domnul său, împlinind cea ce lipsește pătimirii lui Cristos (vezi Coloseni 1,24). Și astăzi pentru noi: lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor, împotriva stăpânitorilor întunericului, împotriva duhurilor răutății, răspândite în văzduhuri (Efeseni, 6, 12)

Iubiți credincioși,

Există o asemănare între această pericopă evanghelică și cea a nașterii lui Isus Cristos având chiar multe expresii și cuvinte comune. Paznicii prin fuga lor, chiar dacă fug de frică, devin ca și păstorii din noaptea Nașterii, vestitori a ceea ce au văzut. Așa cum, în capitolul 2 al Evangheliei lui Matei, ni se povestește nașterea lui Isus în Israel, aici, astăzi, ni se povestește nașterea Sa în teritoriu păgân, prin vestea celor care au văzut ceea ce el a făcut. La auzul veștii lor, lumea iese să vadă ce s-a întâmplat: vin, găsesc, dar le este frică, pentru că omul ce se află la picioarele lui Isus în poziția ucenicului, cel care mai înainte era dezbrăcat, la fel ca Isus, (23, 11.34) acum este îmbrăcat și însănătoșit. Celor care, veniți în baza primului anunț, văd un om salvat, martorii oculari le explică cum s-a întâmplat. Și atunci, cuprinși de frică îl roagă să plece. Isus este alungat. Nu a sosit încă momentul de a face misiune între păgâni, misiunea va fi rezervată apostolilor. Ei vor continua opera pe care Isus a împlinit-o în Israel deja începută din acest moment. Omul vindecat se comportă însă în alt mod. Ne spune pericopa evanghelică de astăzi, la fel și în Marcu, că acesta vroia să-l urmeze pe Învățător, dar Învățătorul îl trimite să mărturisească în mijlocul familiarilor lui, comunității din care face parte, milostivirea lui Dumnezeu. Iată, două atitudini diverse, opuse, înaintea acestui miracol: un om fascinat de Isus și o mulțime care îl respinge preocupată fiind doar de paguba materială care ar putea veni din partea lui Isus.

Iubiți credincioși,

Chiar și pentru noi, faptul de a-L urma pe Domnul nu se împacă cu toate: poate să ne ceară despărțiri curajoase și renunțări: (la un post obținut cu multe compromisuri…. la afecțiuni dezordonate … la o bunăstare obținută foarte ușor….etc.).

Dacă ar trebui să facem și noi această alegere, să-L rugăm pe Isus să “plece din ținutul nostru”, excluzându-l din viața noastră, El ar respecta decizia noastră. Dar ar fi prea trist pentru noi ca pentru bunuri pământești, trecătoare să pierdem adevăratul Bine și Împărăția Cerului. Amin.

Ritul bizantin