Predici

“Ce ai cu mine, Isuse, Fiul lui Dumnezeului celui preaînalt” (Lc. 8,28)

Iubiţi credincioşi,

Episodul vindecări îndrăcitului din Gadara (doi, în aceeaşi relatare făcută de evanghelistul Matei) din pericopa Evangheliei de astăzi ne pune în prim plan, nu atât persoanele care au fost posedate, ci pe diavolii înşişi care vorbesc şi acţionează prin ei. Ne aflăm în teritoriu păgân şi asistăm la prima mare opoziţie între Isus şi Satana, după ispitirile din deşert.

În întreaga pericopă se află un singur cuvânt al lui Isus, acela prin care el permite diavolilor să intre în turma de porci şi să sfârşească în adânc: “Mergeţi!” Abia liniştită furtuna care i-a înspăimântat pe ucenici, Isus învinge rădăcina fricii: îl reduce la neputinţă pe cel care are puterea morţii, adică pe diavol şi îi eliberează pe cei care, din cauza fricii de moarte, erau sclavi pentru toată viaţa: aşa cum se spune la Evrei 2,14 “s-a făcut (Isus) părtaş cu ei, ca prin moartea sa, să-l nimicească pe cel care avea puterea de moarte, adică diavolul, şi să-i elibereze pe cei care întreaga lor viaţă erau ţinuţi în sclavie de frica morţii”. Domnul care “doarme şi se trezeşte” linişteşte marea, alungă teroarea morţii şi îl trimite în adânc pe cel care tulbură apele.

Abia sosit Isus la ţărm, s-a apropiat de el cel îndrăcit. Răul, nu numai că nu poate să învingă, dar nu poate nici să fugă din faţa Domnului, îi aleargă înainte, este atras de Dumnezeu aşa cum sunt atraşi fluturii noaptea de lumină. Dar cine este acest om? Din cauză că era stăpânit de diavoli, era constrâns să trăiască în afara oraşului, izolat de comunitatea umană, de multă vreme, fără haine pe el şi fără un adăpost asupra capului, în afara mormintelor din cimitir. Diavolul l-a luat din casa lui şi l-a trecut în umbra morţii, luându-i totul, potrivit celor spuse în Cartea Înţelepciunii lui Solomon: “Prin pizma diavolului a intrat moartea în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge să o cunoască”(2,24). Prin acest om suntem reprezentaţi fiecare dintre noi, fiecare dintre cei care sunt de partea diavolului.

Răul îl vede pe Isus, îi cade înainte, strigă. Duhul, care prin minciună alungă pe om de la casa Tatălui, îşi strigă propria neputinţă înaintea Celui care ne aduce credinţa în Tatăl. “Ce este între noi şi Tine Fiu al lui Dumnezeu?” Răul declară separarea dintre el şi Isus aşa cum sunt separaţi necuratul de cel Curat, moartea de Viaţă, adâncul de Cer, minciuna de Adevăr.

Trebuie să notăm aici “rugăciunea” pe care o face răul, şi în evanghelistul Marcu chiar în numele lui Dumnezeu (5,7). Binele este prezentat ca şi o tortură. Există şi rugăciuni care nu sunt ale lui Dumnezeu, ci ale Răului. Apariţia Mântuitorului este o tortură pentru cel care trebuie să fie salvat, pentru că el se identifică cu răul care îl stăpâneşte. Bolnavul îl crede duşman pe medic. În aceste reacţii negative trebuie să vedem acţiunea lui Dumnezeu care intenţionează să ne salveze. Este prima regulă a discernământului spiritual: cine este stăpânit de rău îl arată pe Dumnezeu ca pe un duşman şi nu ca pe un prieten care salvează.

Apoi se întâmplă un lucru straniu şi, din multe puncte de vedere, tulburător: o cerere făcută de un duh necurat acceptată de Cristos. Pentru ce motiv? Nu cumva pentru un bine mai mare? Înainte de plinirea vremii, în care răul va fi aruncat în adânc – şi nu va mai fi lac, apă, Apocalipsă 21,1 – căci va fi un cer şi un pământ nou, există un timp în care răul operează încă în locuri cu oameni necredincioşi: Fap. Ap. 13, 6-11, 16,16, 19,13, 1 Ts. 2,18. În aceste locuri, creştinul este chemat să mărturisească pe Domnul său, împlinind cea ce lipseşte pătimirii lui Cristos (vezi Coloseni 1,24). Şi astăzi pentru noi: lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor, împotriva stăpânitorilor întunericului, împotriva duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri (Efeseni, 6, 12)

Iubiţi credincioşi,

Există o asemănare între această pericopă evanghelică şi cea a naşterii lui Isus Cristos având chiar multe expresii şi cuvinte comune. Paznicii prin fuga lor, chiar dacă fug de frică, devin ca şi păstorii din noaptea Naşterii, vestitori a ceea ce au văzut. Aşa cum, în capitolul 2 al Evangheliei lui Matei, ni se povesteşte naşterea lui Isus în Israel, aici, astăzi, ni se povesteşte naşterea Sa în teritoriu păgân, prin vestea celor care au văzut ceea ce el a făcut. La auzul veştii lor, lumea iese să vadă ce s-a întâmplat: vin, găsesc, dar le este frică, pentru că omul ce se află la picioarele lui Isus în poziţia ucenicului, cel care mai înainte era dezbrăcat, la fel ca Isus, (23, 11.34) acum este îmbrăcat şi însănătoşit. Celor care, veniţi în baza primului anunţ, văd un om salvat, martorii oculari le explică cum s-a întâmplat. Şi atunci, cuprinşi de frică îl roagă să plece. Isus este alungat. Nu a sosit încă momentul de a face misiune între păgâni, misiunea va fi rezervată apostolilor. Ei vor continua opera pe care Isus a împlinit-o în Israel deja începută din acest moment. Omul vindecat se comportă însă în alt mod. Ne spune pericopa evanghelică de astăzi, la fel şi în Marcu, că acesta vroia să-l urmeze pe Învăţător, dar Învăţătorul îl trimite să mărturisească în mijlocul familiarilor lui, comunităţii din care face parte, milostivirea lui Dumnezeu. Iată, două atitudini diverse, opuse, înaintea acestui miracol: un om fascinat de Isus şi o mulţime care îl respinge preocupată fiind doar de paguba materială care ar putea veni din partea lui Isus.

Iubiţi credincioşi,

Chiar şi pentru noi, faptul de a-L urma pe Domnul nu se împacă cu toate: poate să ne ceară despărţiri curajoase şi renunţări: (la un post obţinut cu multe compromisuri…. la afecţiuni dezordonate … la o bunăstare obţinută foarte uşor….etc.).

Dacă ar trebui să facem şi noi această alegere, să-L rugăm pe Isus să “plece din ţinutul nostru”, excluzându-l din viaţa noastră, El ar respecta decizia noastră. Dar ar fi prea trist pentru noi ca pentru bunuri pământeşti, trecătoare să pierdem adevăratul Bine şi Împărăţia Cerului. Amin.

pr. Olimpiu Todorean Ritul bizantin