Start > Ritul latin > A reîncepe ca un copil

A reîncepe ca un copil

2 October 2009
967 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Duminica a XXVII-a de peste an (Anul B)

Dumnezeu nu ne aprobă

Cunosc un profesor pensionar, care explică astfel crearea omului și a femeii: “La crearea omului, nu a mers prea bine prima încercare. Dumnezeu ne-a dezaprobat și în final a reușit… cu femeia”. Ca și cum ar spune: femeia ar fi ediția corectă, revăzută și îmbunătățită a omului. Nu știu de unde bătrânul învățător de filozofie a scos teoria sa. Dar nu mi se pare că Părinții Bisericii sunt printre lecturile sale preferate, nici cu atât mai puțin tratatele moderne de exegeză. Printre altele interpretarea sa originală nu constituie comentariul cel mai potrivit al textului Genezei, unde aflăm că Dumnezeu a vrut mai degrabă să remedieze singurătatea lui adam procurându-i un ajutor care să-i fie asemănător”.

Liturgia de astăzi propune ca argumente obligatorii proiectul original al lui Dumnezeu și legătura consecventă de fidelitate reciprocă între bărbat și femeie. Dezvoltând din belșug aceste teme în seria mea de comentarii precedente (mai precis în Pâine pentru duminică și Cuvântul lui Dumnezeu, ciclurile B), aș vrea mai degrabă să dezvolt unele considerații asupra scenei evanghelice care descrie atitudinea lui Isus în privința copilului și asupra rolului suferinței așa cum decurge din fragmentul din Scrisoarea către Evrei (lectura a doua).

Dacă ne gândim bine, aceste două perspective ajută să completăm tabloul de fond și să-i ofere o lumină deosebită. Am putea spune mai mult sau mai puțin astfel: omul este îmbătrânit precoce, a pierdut spontaneitatea și prospețimea și elanul original, a devenit complicat, pretențios, șiret, sofisticat. De aceea este necesar să reînceapă de la capăt, să repornească ca un copil. De alt fel, pentru a-l reface pe om, de a-l readuce la armonia voită de Creator, de a-i reda sensul responsabilităților proprii, trebuie să fie supus pedagogiei, aspre dar de neînlocuit, a durerii. Să vedem lucrurile mai în de aproape.

Mai bine ca pictorii

“Îi aduceau copii ca să-i atingă, dar discipolii îi mustrau. Isus, văzând aceasta, s-a supărat și le-a spus: “Lăsați pe copii să vină la mine, nu-i opriți, pentru că împărăția cerurilor aparține acelora care sunt ca ei. În adevăr vă spun: Cine nu primește Împărăția lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea”. Și, îmbrățișându-i, îi binecuvânta punând mâinile peste ei.” Prefer scena, așa cum o prezintă Marcu, în locul reprezentărilor, dulcegăriilor uscate, ale multor pictori. Evanghelistul ne oferă un instantaneu cu efect sigur și cu o frumusețe sobră, în care delicatețea este imună de complăceri sentimentale și de efecte spectaculare.

Probabil episodul este încadrat în timpul unei opriri în călătorie. Ne fac să surâdem acei comentatori care, cu cea mai mare seriozitate, afirmă că este o legătură logică cu ceea ce a fost mai înainte: după ce a vorbit, mai întâi, de divorț și căsătorie, aici înfruntă tema copiilor! Nu se clarifică cine îi poartă sau prezintă la Isus pe copii. Poate mamele, sau frații mai măricei. Reacția discipolilor, după unii, ar fi fost dictată de motive teologice: acei copii nu sunt maturi pentru Împărăție, care este o afacere exclusivă de adulți capabili de a se angaja în urmarea și înțelegerea învățăturii Maestrului.

Alții susțin că vor să împiedice un gest superstițios (“ca să-i atingă…”), înrudită cu magia, pentru care contactul fizic cu Isus-vindecătorul le-ar aduce noroc. Dar, mai simplu, aici se pare că i se cere Învățătorului impunerea mâinilor – cum de fapt se va întâmpla la sfârșit – un gest caracteristic de binecuvântare, care era săvârșită de rabinii cei mai eminenți.

Personal consider că preocuparea discipolilor denunță atitudinea caracteristică a organizatorilor, a maeștrilor de ceremonie. Acea gloată deranjează, este un element de dezordine. Discipolii, în aceasta, sunt coerenți cu mentalitatea timpului, după care copiii merită o considerație mai mică. A se ocupa de ei însemna a pierde timpul. La furia discipolilor reacționează indignarea lui Cristos pentru acel comportament insipid și, după lecție, gestul afectuos. “Modul brusc împotriva copiilor ne face să-l recunoaștem pe Petru, indignarea împotriva discipolilor și gingășia în privința copiilor ne face să-l recunoaștem pe Isus” (p. R. Bernard).

Copilul ca model

Scena, mai degrabă vie, nu este un scop în sine. Devine ocazie de învățătură. Aceasta se dezvoltă în două etape: 1 – I-a mustrat pe discipoli pentru că au adoptat o atitudine greșită. Încă o dată! Așa ca atunci când se simțeau importanți, (discuția despre cine ar fi cel mai mare), sau ca grup (“excomunicarea” exorcistului străin), și acum demonstrează lipsa lor de înțelegere. Într-adevăr, cu pretenția de a salva persoana Învățătorului, păstrarea distanțelor, au prezumția de a decide ei cine este demn și cine nu de a se apropia de El.

Este surprinzător, între altele, cum discipolii sunt mereu dojeniți pentru că încearcă să “împiedice”, “să interzică”. Nu rezultă că au meritat, nici o dată, o dojană severă din partea Învățătorului pentru condescendența lor, pentru un exces de încredere față de alții, pentru lărgimea exagerată a vederilor, pentru prea mare indulgență. Neînțelegerea este mereu pe versantul refuzului, al închiderii. Specialiști în a exclude, campioni ai ostracizării, profesioniști ai indignării, în loc să fie experți ai primirii, cum ar trebui să fie. Și este o atitudine care se repetă și astăzi. Cu câtva timp în urmă S. Bonnet punea această întrebare neliniștitoare: “Poate pentru aceasta ne arătăm incapabili de a face să intre în Biserică, pentru că ne străduim să alungăm afară pe cei care mai sunt în ea?”

2 – Invitație de a imita atitudinea de fond a copiilor, care este “exemplară”, adică devine tipul de primire în privința Împărăției (disponibilitate, receptivitate). Copilul este propus ca model. Dar în ce sens, precis? Să deosebim de îndată două lucruri. Nu atât inocența, o realitate total străină de mentalitatea biblică, și dezmințită de cele mai elementare cunoștințe ale sufletului de copil. Nici de umilință. Copiii nu sunt deloc exemple de umilință. Mă limitez, în schimb, să citez opiniile unora dintre cei mai autorizați comentatori.

E. Schweizer: Copiii sunt fericiți (se poate vorbi, într-adevăr, de fericire în privința frazei “împăeăția cerurilor aparține acelora care sunt ca ei”) ” pentru că nu au nimic de pus înainte, nici o operă de a calcula activul; sunt asemenea mâinii goale a unui cerșetor”. Sunt aceia care nu au nimic cu care să se laude, pretenții de acaparare. Nu pretind să cucerească cu forța ceea ce le este dat.

W. Grundmann: “Isus nu idealizează pentru nimic pe copii… Și cuvântul citat nu înseamnă de fapt că adulții trebuie să se întoarcă la stadiul infantil. Este un lucru, însă, pe care îl posedă copiii și care îi distinge de adulți: copilul este, din natură, încrezător, dispus să primească ceea ce îi este dăruit, capabil de a se lăsa călăuzit; are darul de a trăi în clipa prezentă. Aceasta este atitudinea de credință…”

G. Dehn: “Aceste cuvinte ne oferă o imagine clară a omului evanghelic. Nu este omul faustin care încearcă în lume chipul său de Icar, nu este omul care se obosește… Biblia nu este cartea tânărului care cu aripile întinse se lansează în oceanul vieții. Chinul pubertății, și este vorba despre pubertatea eternă a omului idealist, nu are ecou în paginile acestei cărți. Biblia este o carte a copilului, a omului și a femeii, în măsura în care copilul a rămas viu în ei”.

G. Koch: “Isus a rămas copil până la sfârșit… pentru că nu aștepta nimic de la sine însuși, dar totul de la Tatăl… Nu știm nimic de anii săi de tinerețe, dar știm că prin evenimentele cele mai dure, din Ghetsemani până pe Golgota, nu a fost niciodată mânat de un spirit tineresc, ci de un spirit de copil… În ascultare și în lipsa de prezumție, chiar de prezumție morală, Dumnezeu săvârșește minunile sale. El nu oferă forța sa Prometeilor care se suie la cer, ci copilului…”

Eu aș adăuga că copilul nu are poziții de conservare, de apărat siguranțe, de reclamat roluri, de menținut un prestigiu, de revendicat privilegii. Și deci este liber, gata să răspundă la apelurile care îi sunt adresate. Se deschide încrezător, prin abandon. Nu se află în el acea prudență suspicioasă și vicleană care adesea îi distinge pe adulți. În sfârșit, în copil este implicit un simț natural de dependență. Dependență mai ales în privința persoanelor. Și deci, aici poate se insinuează și un alt element în didactica lui Isus: mentalitatea filială.

Copilul, adică unul care nu a făcut încă o obișnuință de viață

Pentru a încheia, aș adăuga un ultim element. Copilul este unul care nu a făcut o obișnuință de viață. Ceea ce îl distinge este sensul minunării, al surprizei. Nu este un spectacol mai deprimant decât cel oferit de anumiți copii viciați care știu deja totul, au văzut deja totul. Unul devine bătrân, nu când începe să-și piardă părul, sau acesta se colorează în alb, și nici când pierde memoria, ci în ziua în care dispare capacitatea de a se uimi. Mă mișcă mereu anumiți bătrâni care dau impresia că, în fiecare zi, se prezintă în viață ca începători. Nu s-au obișnuit încă cu viața. Au păstrat intactă capacitatea de a se surprinde pentru totul, să nu țină nimic drept scontat. Este o legătură evidentă între receptivitate, adică deschiderea spre dar, simțul uimirii, mulțumire. În această perspectivă. Rugăciunea – cântec, laudă, adorație – este opusul bătrâneții.

O posibilitate de “folosire” a suferinței

Să nu ne așteptăm ca fragmentul din Scrisoarea către Evrei să ne ofere o explicație exhaustivă asupra problemei chinuitoare a suferinței. În nici o pagină a Bibliei nu se poate găsi un răspuns convingător – în sensul dorit de noi – despre de ce al durerii. Scriptura – și Isus în particular – prezintă un mod de a ne pune în fața suferinței. Și, deci, ne lasă să întrevedem o posibilitate de “folosire” a ei. În fragmentul prezent se vorbește despre Fiul devenit perfect prin intermediul suferinței”. Aplicarea apare mai degrabă transparentă. Există, în noi, ceva incomplet, ne realizat, imperfect, până când nu s-a experimentat încercarea.

Nici un nivel nu poate fi dobândit dacă nu se izbește de obstacol care îi opune rezistență, în sacrificiu, în renunțare. Nici o bucurie nu poate fi gustată dacă nu se cunoaște durerea. Nici o armonie nu poate fi atinsă fără “stridența” suferinței. Orice realizare, înăuntru sau afară de noi, este incertă, fragilă, precară, discutabilă, dacă nu trece prin încercarea focului purificator. Însuși sensul vieții, plinătatea de a trăi, se descoperă numai printr-o muncă chinuitoare. O persoană care a fost “scutită” de durere, de privațiune, este condamnată să ducă o existență sărăcită.

Spunea p. David Turaldo la un congres, ținut în Elveția în 1991, asupra temei “Spre o societate lipsită de dureri?”: “Să începem să ne gândim la o viață fără durere, fără nici o suferință, fără un preț. Nu mai este nici o valoare în lucruri. Nu mai este nici o prețuire, nici una. Nu numai că am avea primul instrument pentru a judeca valoarea lucrurilor, dar nu ar mai fi nici instrumentul pentru a simți savoarea lucrurilor. Nu ar mai fi nici o valoare, nu ar mai fi nici sensibilitatea spre altul. Ar fi o lume fără pietate… Chiar și viața, dacă nu este construită de tine, dacă nu este sudată, nu poate fi apreciată. Se înjosește. Așa este pentru toate bunurile. Iubirea spre exemplu. Dacă nu costă, nu poate fi credibilă. Revelarea iubirii este dată de sacrificiul care este în mod necesar legat de ea.
La mărturia lui Turaldo aș vrea să adaug pe cea a unei carmelitane desculță din Napoli, foarte dragă mie, Maica Maria Pia a sfintei Tereza a Pruncului Isus, care, în ultimele ore ale vieții, punea o ecuație foarte simplă: “mai multă iubire, mai multă durere”. Ca și cum ar spune: dacă se iubește, se suferă. Și, suferind, se întărește iubirea.

Ritul latin