Predici

Dumnezeu nu ne aprobă

Cunosc un profesor pensionar, care explică astfel crearea omului şi a femeii: “La crearea omului, nu a mers prea bine prima încercare. Dumnezeu ne-a dezaprobat şi în final a reuşit… cu femeia”. Ca şi cum ar spune: femeia ar fi ediţia corectă, revăzută şi îmbunătăţită a omului. Nu ştiu de unde bătrânul învăţător de filozofie a scos teoria sa. Dar nu mi se pare că Părinţii Bisericii sunt printre lecturile sale preferate, nici cu atât mai puţin tratatele moderne de exegeză. Printre altele interpretarea sa originală nu constituie comentariul cel mai potrivit al textului Genezei, unde aflăm că Dumnezeu a vrut mai degrabă să remedieze singurătatea lui adam procurându-i un ajutor care să-i fie asemănător”.

Liturgia de astăzi propune ca argumente obligatorii proiectul original al lui Dumnezeu şi legătura consecventă de fidelitate reciprocă între bărbat şi femeie. Dezvoltând din belşug aceste teme în seria mea de comentarii precedente (mai precis în Pâine pentru duminică şi Cuvântul lui Dumnezeu, ciclurile B), aş vrea mai degrabă să dezvolt unele consideraţii asupra scenei evanghelice care descrie atitudinea lui Isus în privinţa copilului şi asupra rolului suferinţei aşa cum decurge din fragmentul din Scrisoarea către Evrei (lectura a doua).

Dacă ne gândim bine, aceste două perspective ajută să completăm tabloul de fond şi să-i ofere o lumină deosebită. Am putea spune mai mult sau mai puţin astfel: omul este îmbătrânit precoce, a pierdut spontaneitatea şi prospeţimea şi elanul original, a devenit complicat, pretenţios, şiret, sofisticat. De aceea este necesar să reînceapă de la capăt, să repornească ca un copil. De alt fel, pentru a-l reface pe om, de a-l readuce la armonia voită de Creator, de a-i reda sensul responsabilităţilor proprii, trebuie să fie supus pedagogiei, aspre dar de neînlocuit, a durerii. Să vedem lucrurile mai în de aproape.

Mai bine ca pictorii

“Îi aduceau copii ca să-i atingă, dar discipolii îi mustrau. Isus, văzând aceasta, s-a supărat şi le-a spus: “Lăsaţi pe copii să vină la mine, nu-i opriţi, pentru că împărăţia cerurilor aparţine acelora care sunt ca ei. În adevăr vă spun: Cine nu primeşte Împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea”. Şi, îmbrăţişându-i, îi binecuvânta punând mâinile peste ei.” Prefer scena, aşa cum o prezintă Marcu, în locul reprezentărilor, dulcegăriilor uscate, ale multor pictori. Evanghelistul ne oferă un instantaneu cu efect sigur şi cu o frumuseţe sobră, în care delicateţea este imună de complăceri sentimentale şi de efecte spectaculare.

Probabil episodul este încadrat în timpul unei opriri în călătorie. Ne fac să surâdem acei comentatori care, cu cea mai mare seriozitate, afirmă că este o legătură logică cu ceea ce a fost mai înainte: după ce a vorbit, mai întâi, de divorţ şi căsătorie, aici înfruntă tema copiilor! Nu se clarifică cine îi poartă sau prezintă la Isus pe copii. Poate mamele, sau fraţii mai măricei. Reacţia discipolilor, după unii, ar fi fost dictată de motive teologice: acei copii nu sunt maturi pentru Împărăţie, care este o afacere exclusivă de adulţi capabili de a se angaja în urmarea şi înţelegerea învăţăturii Maestrului.

Alţii susţin că vor să împiedice un gest superstiţios (“ca să-i atingă…”), înrudită cu magia, pentru care contactul fizic cu Isus-vindecătorul le-ar aduce noroc. Dar, mai simplu, aici se pare că i se cere Învăţătorului impunerea mâinilor – cum de fapt se va întâmpla la sfârşit – un gest caracteristic de binecuvântare, care era săvârşită de rabinii cei mai eminenţi.

Personal consider că preocuparea discipolilor denunţă atitudinea caracteristică a organizatorilor, a maeştrilor de ceremonie. Acea gloată deranjează, este un element de dezordine. Discipolii, în aceasta, sunt coerenţi cu mentalitatea timpului, după care copiii merită o consideraţie mai mică. A se ocupa de ei însemna a pierde timpul. La furia discipolilor reacţionează indignarea lui Cristos pentru acel comportament insipid şi, după lecţie, gestul afectuos. “Modul brusc împotriva copiilor ne face să-l recunoaştem pe Petru, indignarea împotriva discipolilor şi gingăşia în privinţa copiilor ne face să-l recunoaştem pe Isus” (p. R. Bernard).

Copilul ca model

Scena, mai degrabă vie, nu este un scop în sine. Devine ocazie de învăţătură. Aceasta se dezvoltă în două etape: 1 – I-a mustrat pe discipoli pentru că au adoptat o atitudine greşită. Încă o dată! Aşa ca atunci când se simţeau importanţi, (discuţia despre cine ar fi cel mai mare), sau ca grup (“excomunicarea” exorcistului străin), şi acum demonstrează lipsa lor de înţelegere. Într-adevăr, cu pretenţia de a salva persoana Învăţătorului, păstrarea distanţelor, au prezumţia de a decide ei cine este demn şi cine nu de a se apropia de El.

Este surprinzător, între altele, cum discipolii sunt mereu dojeniţi pentru că încearcă să “împiedice”, “să interzică”. Nu rezultă că au meritat, nici o dată, o dojană severă din partea Învăţătorului pentru condescendenţa lor, pentru un exces de încredere faţă de alţii, pentru lărgimea exagerată a vederilor, pentru prea mare indulgenţă. Neînţelegerea este mereu pe versantul refuzului, al închiderii. Specialişti în a exclude, campioni ai ostracizării, profesionişti ai indignării, în loc să fie experţi ai primirii, cum ar trebui să fie. Şi este o atitudine care se repetă şi astăzi. Cu câtva timp în urmă S. Bonnet punea această întrebare neliniştitoare: “Poate pentru aceasta ne arătăm incapabili de a face să intre în Biserică, pentru că ne străduim să alungăm afară pe cei care mai sunt în ea?”

2 – Invitaţie de a imita atitudinea de fond a copiilor, care este “exemplară”, adică devine tipul de primire în privinţa Împărăţiei (disponibilitate, receptivitate). Copilul este propus ca model. Dar în ce sens, precis? Să deosebim de îndată două lucruri. Nu atât inocenţa, o realitate total străină de mentalitatea biblică, şi dezminţită de cele mai elementare cunoştinţe ale sufletului de copil. Nici de umilinţă. Copiii nu sunt deloc exemple de umilinţă. Mă limitez, în schimb, să citez opiniile unora dintre cei mai autorizaţi comentatori.

E. Schweizer: Copiii sunt fericiţi (se poate vorbi, într-adevăr, de fericire în privinţa frazei “împăeăţia cerurilor aparţine acelora care sunt ca ei”) ” pentru că nu au nimic de pus înainte, nici o operă de a calcula activul; sunt asemenea mâinii goale a unui cerşetor”. Sunt aceia care nu au nimic cu care să se laude, pretenţii de acaparare. Nu pretind să cucerească cu forţa ceea ce le este dat.

W. Grundmann: “Isus nu idealizează pentru nimic pe copii… Şi cuvântul citat nu înseamnă de fapt că adulţii trebuie să se întoarcă la stadiul infantil. Este un lucru, însă, pe care îl posedă copiii şi care îi distinge de adulţi: copilul este, din natură, încrezător, dispus să primească ceea ce îi este dăruit, capabil de a se lăsa călăuzit; are darul de a trăi în clipa prezentă. Aceasta este atitudinea de credinţă…”

G. Dehn: “Aceste cuvinte ne oferă o imagine clară a omului evanghelic. Nu este omul faustin care încearcă în lume chipul său de Icar, nu este omul care se oboseşte… Biblia nu este cartea tânărului care cu aripile întinse se lansează în oceanul vieţii. Chinul pubertăţii, şi este vorba despre pubertatea eternă a omului idealist, nu are ecou în paginile acestei cărţi. Biblia este o carte a copilului, a omului şi a femeii, în măsura în care copilul a rămas viu în ei”.

G. Koch: “Isus a rămas copil până la sfârşit… pentru că nu aştepta nimic de la sine însuşi, dar totul de la Tatăl… Nu ştim nimic de anii săi de tinereţe, dar ştim că prin evenimentele cele mai dure, din Ghetsemani până pe Golgota, nu a fost niciodată mânat de un spirit tineresc, ci de un spirit de copil… În ascultare şi în lipsa de prezumţie, chiar de prezumţie morală, Dumnezeu săvârşeşte minunile sale. El nu oferă forţa sa Prometeilor care se suie la cer, ci copilului…”

Eu aş adăuga că copilul nu are poziţii de conservare, de apărat siguranţe, de reclamat roluri, de menţinut un prestigiu, de revendicat privilegii. Şi deci este liber, gata să răspundă la apelurile care îi sunt adresate. Se deschide încrezător, prin abandon. Nu se află în el acea prudenţă suspicioasă şi vicleană care adesea îi distinge pe adulţi. În sfârşit, în copil este implicit un simţ natural de dependenţă. Dependenţă mai ales în privinţa persoanelor. Şi deci, aici poate se insinuează şi un alt element în didactica lui Isus: mentalitatea filială.

Copilul, adică unul care nu a făcut încă o obişnuinţă de viaţă

Pentru a încheia, aş adăuga un ultim element. Copilul este unul care nu a făcut o obişnuinţă de viaţă. Ceea ce îl distinge este sensul minunării, al surprizei. Nu este un spectacol mai deprimant decât cel oferit de anumiţi copii viciaţi care ştiu deja totul, au văzut deja totul. Unul devine bătrân, nu când începe să-şi piardă părul, sau acesta se colorează în alb, şi nici când pierde memoria, ci în ziua în care dispare capacitatea de a se uimi. Mă mişcă mereu anumiţi bătrâni care dau impresia că, în fiecare zi, se prezintă în viaţă ca începători. Nu s-au obişnuit încă cu viaţa. Au păstrat intactă capacitatea de a se surprinde pentru totul, să nu ţină nimic drept scontat. Este o legătură evidentă între receptivitate, adică deschiderea spre dar, simţul uimirii, mulţumire. În această perspectivă. Rugăciunea – cântec, laudă, adoraţie – este opusul bătrâneţii.

O posibilitate de “folosire” a suferinţei

Să nu ne aşteptăm ca fragmentul din Scrisoarea către Evrei să ne ofere o explicaţie exhaustivă asupra problemei chinuitoare a suferinţei. În nici o pagină a Bibliei nu se poate găsi un răspuns convingător – în sensul dorit de noi – despre de ce al durerii. Scriptura – şi Isus în particular – prezintă un mod de a ne pune în faţa suferinţei. Şi, deci, ne lasă să întrevedem o posibilitate de “folosire” a ei. În fragmentul prezent se vorbeşte despre Fiul devenit perfect prin intermediul suferinţei”. Aplicarea apare mai degrabă transparentă. Există, în noi, ceva incomplet, ne realizat, imperfect, până când nu s-a experimentat încercarea.

Nici un nivel nu poate fi dobândit dacă nu se izbeşte de obstacol care îi opune rezistenţă, în sacrificiu, în renunţare. Nici o bucurie nu poate fi gustată dacă nu se cunoaşte durerea. Nici o armonie nu poate fi atinsă fără “stridenţa” suferinţei. Orice realizare, înăuntru sau afară de noi, este incertă, fragilă, precară, discutabilă, dacă nu trece prin încercarea focului purificator. Însuşi sensul vieţii, plinătatea de a trăi, se descoperă numai printr-o muncă chinuitoare. O persoană care a fost “scutită” de durere, de privaţiune, este condamnată să ducă o existenţă sărăcită.

Spunea p. David Turaldo la un congres, ţinut în Elveţia în 1991, asupra temei “Spre o societate lipsită de dureri?”: “Să începem să ne gândim la o viaţă fără durere, fără nici o suferinţă, fără un preţ. Nu mai este nici o valoare în lucruri. Nu mai este nici o preţuire, nici una. Nu numai că am avea primul instrument pentru a judeca valoarea lucrurilor, dar nu ar mai fi nici instrumentul pentru a simţi savoarea lucrurilor. Nu ar mai fi nici o valoare, nu ar mai fi nici sensibilitatea spre altul. Ar fi o lume fără pietate… Chiar şi viaţa, dacă nu este construită de tine, dacă nu este sudată, nu poate fi apreciată. Se înjoseşte. Aşa este pentru toate bunurile. Iubirea spre exemplu. Dacă nu costă, nu poate fi credibilă. Revelarea iubirii este dată de sacrificiul care este în mod necesar legat de ea.
La mărturia lui Turaldo aş vrea să adaug pe cea a unei carmelitane desculţă din Napoli, foarte dragă mie, Maica Maria Pia a sfintei Tereza a Pruncului Isus, care, în ultimele ore ale vieţii, punea o ecuaţie foarte simplă: “mai multă iubire, mai multă durere”. Ca şi cum ar spune: dacă se iubeşte, se suferă. Şi, suferind, se întăreşte iubirea.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin