Start > Ritul latin > Duminica a XXVII-a (B)

Duminica a XXVII-a (B)

26 September 2009
719 afișări

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină
Duminica a XXVII-a de peste an (Anul B)

Niște farisei au venit la Isus și l-au întrebat: “Este îngăduit unui bărbat să se despartă de femeia sa?” Isus le-a zis: “Ce v-a prescris Moise?” Ei i-au răspuns: “Moise a îngăduit să se despartă de femeie, cu condiția să-i întocmească un act de despărțire”. Isus le-a replicat: “Din cauza împietririi inimii voastre v-a dat el această prescripție. Însă la începutul lumii, când Dumnezeu i-a creat pe oameni, i-a creat bărbat și femeie. De aceea omul va părăsi pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa; și amândoi vor fi un singur trup. Astfel ei nu mai sunt doi, ci unul singur, deci ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”. Când au ajuns acasă, ucenicii l-au întrebat din nou despre aceasta. El le-a răspuns: “Cine se desparte de femeia sa, pentru a se căsători cu alta, se face vinovat de adulter. Tot așa și femeia, dacă se desparte de bărbatul ei și se căsătorește cu altul, se face vinovată de adulter”. Mulțimile aduceau copii la Isus, ca să-și pună mâinile peste ei, dar ucenicii îi dojeneau aspru. Văzând aceasta, Isus s-a supărat și le-a spus: “Lăsați copiii să vină la mine; nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu. Vă spun adevărul: cine nu primește împărăția lui Dumnezeu asemenea unui copil nu va intra în ea. Și Isus îi lua pe copii în brațe și-i binecuvânta, punându-și mâinile peste ei”. (Marcu 10,2-16)

Abordând problema legii fundamentale a căsătoriei și a condițiilor unei iubiri adevărate și durabile, această pagină celebră a evangheliei pune în valoare câteva trăsături ale relațiilor durabile dintre bărbat și femeie: 1. importanța recunoașterii celeilalte persoane ca semen…; 2. condiția de a părăsi totul pentru a se atașa de cealaltă persoană…; 3. adoptarea unei atitudini solidare și modeste (vezi exemplul copilului) în viața de cuplu. În acest sens fidelitatea în iubirea conjugală nu este prezentată mai întâi ca o lege a indisolubilității, întrucât Isus nu rămâne închis într-un cadru strict juridic. El vizează mai ales o transformare a inimii: să învățăm să iubim așa cum El ne-a iubit

Clarificarea a cel puțin câtorva aspecte ne-ar permite să întrezărim mai bine revelația pe care Isus Cristos, Domnul nostru, ne-o oferă în acest fragment evanghelic. Să remarcăm, mai întâi, faptul că fariseii îi adresează lui Isus o întrebare deosebit de importantă pe când El se afla pe drum către Iudeea cu intenția, nu de a primi un răspuns căruia să se conformeze, ci de a-L pune la încercare (v. și 8,11 sau 12,15). Apoi că întrebarea se constituie ca o interpretarea a textului din cartea Deuteronomului (24,1-4) care a servit în acel timp de fundament al practicii divorțului. Luând ca punct de plecare problema indisolubilității, fariseii încercă să-l determine pe Isus să se pronunțe vizavi de enunțul Legii lui Moise în termeni de a fi sa a nu fi îngăduit. După un scurt dialog dintre Isus și interlocutorii săi din care rezultă că Moise nu a prescris ci doar a îngăduit despărțirea bărbatului de soția lui, Mântuitorul afirmă că enunțul deuteronomic care permite divorțul este subordonat celui care fondează căsătoria. Prin urmare, permisiunea provizorie a lui Moise NU ABOLEȘTE LEGEA FUNDAMENTALĂ A CREATORULUI: bărbatul și femeia uniți prin căsătorie formează un singur trup, o singură ființă, ființa cuplului… Din acel moment ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă (Mc 10,9). În sfârșit, odată ajunși acasă, ucenicii revin asupra întrebării adresate de farisei (Mc 10,10-12). Lor Isus le precizează că recăsătoria trebuie considerată ca un adulter. (Să ne amintim că tocmai pentru o afirmație identică Ioan Botezătorul și-a dat viața, decapitat de către Irod, v. Mc 6,18). Astfel, bărbatul alungându-și soția sau (în cazuri mai rare) femeia alungându-și soțul, nu obțin și suprimarea legăturii lor (ceea ce Dumnezeu a unit…), iar recăsătorirea ar echivala cu un soi de poligamie (poliandrie).

Prin întoarcerea la originea cuplului uman din cartea Genezei, Isus arată cu claritate în ce fel trebuie pusă problema: o situație în care omul se află în poziție de dominare nu este normală. Dumnezeu îi dăruiește bărbatului femeia nu pentru ca să o stăpânească (ca pe celelalte creaturi), ci ca el să i se dăruiască detașându-se de părinți săi și atașându-se de soția sa. La fel va trebui să procedeze și femeia. Oare nu aceasta este lege (pe care Creatorul a așezat-o în inimile lor și) pe care bărbatul și femeia și-au fundamentată căsătoria lor? Or, în momentul în care unul dintre soți dorește ruptura, întrebarea care trebuie pusă nu este aceea de a ști dacă este permisă realizarea acestei dorințe, ci mai curând dacă a împlinit ceea ce a promis, dacă a căutat și caută și în continuare fericirea în fidelitatea angajamentului asumat.

Dar cum ar putea fi trăită această realitate a vieții de familie fără ajutorul puterii lui Dumnezeu și a Împărăției sale știind că nu este vorba de o încercare fatală, ci de o exigență a iubirii care îi determină pe soți să adopte o atitudine de modestie similară celei a unui copil? În fond aceasta este insistența texului: Împărăția nu poate fi obținută prin forță ci ca pe un dar. La fel, fidelitate conjugală este un dar care se obține de la Dumnezeu prin Isus Cristos.

Ritul latin