Predici

“Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci” (In 6,51).

Acestea sunt cuvintele clare şi directe ale lui Isus rostite în sinagoga din Cafarnaum, cuvinte care se îndreaptă atât către contemporanii săi, cât şi spre noi, creştinii de astăzi.

Pericopa evanghelică de astăzi ne arată că aşa de mari şi de pline de mister au fost şi sunt aceste cuvinte încât unii dintre ucenicii săi s-au scandalizat şi au plecat. Dar, de fapt, intenţia evanghelistului Ioan prin prezentarea acestui discurs este alta. Şi anume ca, pătrunzând şi meditând aceste cuvinte despre pâinea cea vie şi încadrându-le în întreaga operă răscumpărătoare a lui Cristos, să descoperim că acesta este adevărul fundamental: cine vrea să se bucure de adevărata viaţă dumnezeiască trebuie să se deschidă faţă de pâinea cea vie care este însuşi Isus Cristos. Nimeni nu poate să se bucure de viaţa veşnică, dacă nu se predispune să participe la acest ospăţ.

Pâinea euharistică, pâinea oferită de Cristos la ospăţul său, are ca prim efect unirea intimă cu Isus. El intră în inima, în trupul celui credincios pentru a realiza cu el un raport profund de comuniune care transformă întreaga fiinţă.

După ce în duminicile precedente am văzut cum Mântuitorul a hrănit trupeşte o mulţime mare de oameni prin minunea înmulţirii pâinilor, Cristos ne invită astăzi din nou la ospăţ. Însă hrana pe care o oferă El la ospăţul euharistic nu este doar o întărire, o legătură trecătoare, ci una de durată: “Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine, şi eu în el” (In 6,51). Hrana pentru trup, chiar dacă pare trecătoare, se transformă prin legile metabolismului în trupul celui care o primeşte. Hrana oferită de Cristos, trupul şi sângele său, realizează între El şi cel credincios o viaţă nouă, viaţa dumnezeiască, viaţa harului care rămâne vie atât timp cât este în legătură cu izvorul.

Ucenicii care îl ascultau pe Isus ştiau şi înţelegeau ce este o pâine materială. Ştiau, de asemenea, că Tatăl ceresc a hrănit poporul ales în pustiu cu mană. Însă despre o pâine vie nu au auzit şi văzut niciodată. Dacă Dumnezeu, dându-le mana, s-a preocupat de foamea fizică, acum Isus le explica faptul că El îi va hrăni într-un mod nou, spiritual: “Pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viţa lumii”. Dar ei spuneau: “Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul său?” De aceea au tras concluzia: “Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” Şi au plecat cu toţii (cf. In 6,60).

Biserica, prin liturgia cuvântului de astăzi, ne ajută să înţelegem acest discurs greu al Mântuitorului, ne ajută să facem distincţie între foamea spirituală şi cea fizică.

Evanghelistul Ioan, în elaborarea discursului său euharistico-teologic, foloseşte teme şi date ale literaturii sapienţiale. Indiscutabil, ele trimit la simbolismul banchetului pregătit de Înţelepciunea personificată din Cartea Proverbelor. Astfel, prima lectură de astăzi ne prezintă Înţelepciunea ca o stăpână care a pregătit în casa ei carne şi vin din belşug şi îi invită pe toţi să ia parte la ospăţul său, oferind alternativa la viaţa dezordonată a cărnii, la nebunia omenească, şi anume calea înţelepciunii.

Aceeaşi cale a înţelepciunii ne este recomandată şi de sfântul Paul în Scrisoarea către Efeseni. Apostolul neamurilor arată care este adevărata înţelepciune, şi anume înţelegerea voinţei lui Dumnezeu. Ca şi în prima lectură, omul este chemat să nu se lase condus de nebunia lumii, să nu trăiască asemenea celor fără judecată. Încercând să înţeleagă semnele timpului, creştinul are posibilitatea de a urma calea adevărată prin ascultarea de voinţa Domnului, reuşind să discearnă voinţa printre tentaţiile păcatului din timpul în care trăieşte.

În acest fel, ia naştere voinţa noului om, un om care ştie că a primit totul în dar, care ştie că este iubit, care simte mereu nevoia de a mulţumi şi de a-l celebra pe Dumnezeu. Această laudă adusă Domnului izvorăşte din interiorul comunităţii, aşa după cum Paul deja le-a sugerat şi colosenilor: “Învăţaţi-vă şi mustraţi-vă unii pe alţii cu toată înţelepciunea. Înălţaţi-i cu recunoştinţă lui Dumnezeu psalmi, imnuri şi cântări spirituale în inimile voastre. Şi orice aţi face, cu cuvântul sau cu fapta, toate să fie în numele Domnului Isus” (Col 3,16-17).

A şti să-ţi trăieşti viaţa cu înţelepciune, urmând voinţa lui Dumnezeu, nu este un lucru uşor. Înţelepciunea slujeşte iubirii dacă nu trăim numai pentru noi înşine, în mod egoist, ci trăim, în primul rând, pentru Biserică, pentru omenirea întreagă, pentru viaţă. Acest lucru se vede clar din viaţa Maicii Domnului şi a marilor sfinţi şi martiri ai Bisericii care au înţeles sensul adevărat al cuvintelor lui Cristos despre pâinea cea vie şi au trăit cu înţelepciune voinţa lui Dumnezeu.

La 2 mai 1999, odată cu beatificarea sa, Biserica ni l-a propus drept model pe fericitul Padre Pio, mare îndrăgostit al pâinii celei vii, a cărui figură traversează şi marchează acest sfârşit de secol XX. Sfântul oamenilor, cum a fost denumit în mod semnificativ, a nutrit o caldă iubire faţă de Isus Euharisticul. Liturghiile sale prelungite, în tăcere mistică şi pauze contemplative, erau un exemplu de credinţă pentru credincioşi, care se întorceau transformaţi la casele lor. Spunea fericitul Padre Pio: “Bătăile inimii mele, atunci când sunt cu Isus Euharisticul, sunt mai puternice. Uneori mi se pare că inima vrea să iasă din piept. La altar simt o aprindere atât de mare încât nu pot să o descriu”. Padre Pio era devorat de o sete şi o foame nepotolită după Sfânta Euharistie, pâinea cea vie. Astfel, marele îndrăgostit al Euharistiei ne recomandă tuturor “împărtăşania zilnică” şi dezaprobă neglijenţa şi indiferenţa cu care uneori este tratat sacramentul altarului.

Sfânta Împărtăşanie, pâinea cea vie lăsată nouă de Cristos, a dus la victorie pe vremuri, cât şi astăzi. Un exemplu în acest sens sunt primii martiri ai Bisericii care au înţeles ce înseamnă a trăi viaţa cu înţelepciune, au înţeles adevăratul sens al cuvintelor lui Cristos despre pâinea cea vie.

Să ne imaginăm un spectacol de circ de pe vremea lui Nero. Un mic grup de creştini este mânat spre mijlocul arenei. Bărbaţi cărunţi, sleiţi, mame cu prunci în braţe, tineri şi tinere… De jur-împrejur, mulţime furioasă. Se deschide o poartă şi din adâncul întunecat vin alergând lei înfometaţi de mai multe zile. Iar creştinii de acolo din mijloc? Tremură? Imploră milă? O, nu, ei se roagă, cântă. Fiarele se aruncă asupra lor, sfâşie cu ghearele carnea vie. Iar creştinii, cu ochii fixaţi spre cer, cu zâmbetul pe faţă, cântă! De unde au primit aceşti oameni puterea aceea incredibilă? Erau “statornici în frângerea pâinii şi în rugăciune”, ne spune Sfânta Scriptură (cf. Fap 2,42).

Contrar exemplului acestor martiri, noi astăzi ne plângem că, deşi ne-am împărtăşit des, iar am căzut în păcate. Vina nu este în Sfânta Împărtăşanie, căci fiecăruia Împărtăşania îi foloseşte atât cât o preţuieşte. Să învăţăm să preţuim hrana euharistică şi, călăuziţi de îndemnurile şi exemplul primilor martiri ai Bisericii, să ne cercetăm dorinţele inimii noastre, dacă printre ele există foame după pâinea vieţii veşnice. Pentru aceasta, cu toţii să ne rugăm Duhului Sfânt să reverse peste noi darul înţelegerii de care avem nevoie pentru a nu fugi, asemenea ucenicilor nestatornici, din faţa cuvântului lui Cristos.

Să ne rugăm împreună cu sfântul Toma de Aquino: “O, pâine vie, frământată în cer, dospită în sânul Fecioarei Maria, coaptă pe lemnul crucii, pusă pe altar, ascunsă în speciile sacramentale, întăreşte inimile noastre în bine şi călăuzeşte-ne paşii pe drumul vieţii; bucură sufletele, curăţă gândurile noastre”.

Ciprian Petre

Diverşi alţi autori Ritul latin