Predici

“Spuneţi-le celor slabi de inimă: Fiţi tari şi nu vă temeţi! Iată, Dumnezeul vostru va veni, va veni răzbunarea şi răsplata lui Dumnezeu; El însuşi va veni şi vă va mântui” (Is 35,4).

Ne-am adunat iarăşi în jurul altarului pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a lua parte la una dintre cele mai mari minuni pe care le-a săvârşit Domnul pentru noi, creştinii, Jertfa Euharistică la care îl primim pe însuşi Domnul nostru Isus Cristos, Trupul şi Sângele său.

Dacă în lecturile sfinte de duminica trecută am văzut cum Isus condamnă legea pe care o practicau fariseii, care nu mai era o lege a lui Dumnezeu, dar, cum spune Isus, nişte datini, şi ca un remediu la această insuficienţă El propune o lege prin care evreul pios să îl poată lăuda pe Dumnezeu nu doar cu buzele, ci cu inima, iată că astăzi, în duminica a XXIII-a de peste an, Biserica ne pune în faţă o serie de texte din Sfânta Carte, care au darul de a ne face să înţelegem mai bine cum putem să îl adorăm pe Dumnezeu nu doar cu buzele, ci cu însăşi inima noastră.

Duminica trecută, deci, am meditat despre virtutea iubirii, iar astăzi vom medita despre virtutea credinţei.

Prima lectură luată din Cartea profetului Isaia, capitolul 35, în care ni se relatează despre semnele minunate pe care le va săvârşi Mesia atunci când va veni, este o prefaţă a evangheliei de astăzi în care Isus săvârşeşte o minune, vindecă un surdo-mut.

Limbajul folosit de Isaia este unul plin de bucurie şi de speranţă relativ la venirea lui Mesiei, întrucât venirea lui va transforma întreg universul, căci vor avea loc lucruri minunate: “Se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi, şchiopul va sări precum cerbul, pământul fară apă va fi plin de bălţi, iar ţinutul secetos va fi un izvor de ape, acolo va fi veselia păsărilor, iarbă, trestie şi bălţi” (Is 35, 5-7).

Pericopa evanghelică luată din Evanghelia după sfântul Marcu ne prezintă realitatea faptului că Mesia a venit, căci cuvintele pe care le rostesc, în finalul evangheliei, cei prezenţi la vindecarea acelui surdo-mut sunt o confirmare a acestui lucru. Astfel, ei spun: “Iată, pe toate le face de minune: surzilor le dă auzul, şi muţilor graiul” (Mc 7,37).

Contemporanii lui Isus au putut să îl recunoască drept Mesia pe Isus datorită semnelor şi minunilor pe care le săvârşea, dar noi, creştinii de astăzi, cum putem să îl recunoaştem ca Mesia? La începutul predicii de astăzi, am spus că una dintre cele mai mari minuni pe care le-a făcut Domnul pentru noi, creştinii, este Jertfa Euharistică. Acesta este unul din cele şapte sacramente prin intermediul căruia Cristos şi Mireasa sa, Biserica, ne conduc la mântuire. Evanghelia de astăzi, prin întregul ritual de semne şi cuvinte pe care le-a rostit Mântuitorul, este, am putea spune, modul în care vrea Dumnezeu ca Biserica să îl prezinte pe Cristos, Mesia, în sacramente. În acest sens, Catehismul Bisericii Catolice la numărul 1054 ne spune: “Isus le cerea adesea celor bolnavi să creadă. Pentru vindecare, El se foloseşte de semne: salivă şi impunerea mâinilor, tină şi spălare. Tot astfel, în sacramente, Cristos, continuă să ne «atingă» pentru a ne vindeca”.

În evanghelia de astăzi, Isus nu cere în mod evident o mărturie de credinţă de la cel pe care avea să îl vindece, dar am văzut cum, înainte de a-i atinge cu mâinile urechile şi de a-i atinge limba cu salivă, el ridică ochii spre cer şi suspină. Într-un limbaj sacramental, învăluit de mister, evanghelistul Marcu vrea să sublinieze faptul că Isus a ridicat ochii spre cer spre a-l ruga pe Tatăl să îl trimită pe Duhul Sfânt menit să dea credinţa celui pe care avea să îl vindece şi celor prezenţi, pentru ca aceştia să îl recunoască în El pe Mesia vestit de profeţi. Tatăl ascultă rugăciunea Fiului său dându-le credinţa, astfel încât ei îl recunosc de Mesia, căci spune evanghelistul: “El le hotărî să nu o spună nimănui. Dar cu cât le hotăra, cu atât mai mult duceau vestea” (Mc 7,36). Dar în lumea secularizată de astăzi, nu este desuet să mai crezi în Mesia? Ce înseamnă astfel credinţa pentru cel ce crede?

Credinţa este acea lumină adusă de Cristos omului, prin care, după cum spune Evanghelia după sfântul Marcu mai departe, “toate îi sunt cu putinţă” (Mc 9,23). Dar pentru a vedea cum într-adevăr credinţei toate îi sunt cu putinţă, aş vrea să evoc în acest sens un eveniment din viaţa fericitului Padre Pio.

Copil fiind Padre Pio, pe atunci se numea Francisc, a fost dus de unchiul său Orazio la un sanctuar marian din Italia meridională. Aici a avut parte de a vedea o minune. Printre numeroşii pelerini se afla şi o femeie cu un copil diform în braţe, un mic monstru. Femeia, ajungând în faţa icoanei Sfintei Fecioare, striga cu glas tare, ridicându-şi copilul spre icoană:

“Sfântă Fecioară, am venit să cer de la tine vindecarea copilului. E o ruşine un copil ca acesta, îţi dai seama? Aşadar, vindecă-l!” Dar Maica Domnului rămâne nepăsătoare. Atunci, femeia continuă:

“Nu ţi-aş cere acest lucru, Maica mea, dacă nu aş şti că poţi să îl faci. Tu eşti cea mai mare mijlocitoare pe lângă Dumnezeu. Pe de altă parte, nu mă poţi refuza. Vindecă-mi copilul.” Însă ajutorul Maicii Domnului se lăsa aşteptat. Din ce în ce mai disperată, femeia spune:

“Haide, Maica mea, ascultă-mă, îţi cer un lucru bun, vindecarea micului meu monstru. Ce vrei să fac cu el în halul în care arată?”, şi lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji, dar Maica Domnului parcă nu o auzea.

Atunci, cu o mişcare bruscă, femeia aruncă copilul peste balustradă, chiar pe altar, zicând:

“Dacă nu vrei, atunci ţi-l dau ţie: ţine-l!”

Padre Pio era gata să scoată un strigăt, dar în faţa lui pe altar copilul se ridică în picioare, obrăjorii lui diformi se luminară dintr-o dată, ochii ca de mort prinseră viaţă şi, gângurind, întinse mâinile spre mama sa care, plină de bucurie, începu să sărute altarul şi să-i mulţumească Maicii Domnului. Preotul sanctuarului, care era prin preajmă, spuse:

“Ce vreţi, nu au un comportament corect, însă au o credinţă care mută munţii din loc.”

Cu siguranţă, credinţa noastră este mult mai mică decât a acelei mame, din moment ce Dumnezeu, prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, i-a făcut un asemenea dar, cu toate acestea, Mântuitorul ne oferă de atâtea ori iertarea sa pentru ofensele pe care i le aducem prin păcate, redându-ne pacea şi bucuria interioară prin sacramentul Spovezii şi, din iubire, vine în fiecare zi pe altarele noastre în sacramentul Euharistiei pentru a ne întări cu Trupul şi Sângele său. Cum răspundem noi la o aşa de mare iubire? Cum îi arătăm noi lui Dumnezeu că îl iubim?

În capitolul al doilea din Scrisoarea sfântului Iacob, capitol din care este luată lectura a doua de la liturgia cuvântului de astăzi, ni se spune: “Credinţa fără fapte nu duce la mântuire” (Iac 2,14). Faptele bune făcute semenilor noştri sunt cele prin care noi putem răspunde în modul cel mai firesc iubirii lui Dumnezeu.

Să încercăm împreună cu sfântul Iacob, care în cea de-a doua lectură ne îndeamnă să îl urmăm pe Cristos, să nu căutăm la faţa omului, la aspectul său exterior, dacă e bogat sau are vreo funcţie importantă de pe urma căreia am putea profita, ci să privim la necazurile lui şi prin fapte de iubire să îi bucurăm inima, pentru ca astfel să fie întăriţi în credinţă şi să poată spune cu psalmistul: “Laudă-l, suflete al meu, pe Domnul, cel ce le dă hrană celor flămânzi şi îi eliberează pe cei închişi” (Ps 145,1.7).

Emanuel Dumitru

Diverşi alţi autori Ritul latin