Start > Ritul latin > Duminica a XXIV-a de peste an

Duminica a XXIV-a de peste an

26 September 2009
1,336 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXIV-a de peste an (Anul B)

“Dar voi cine spuneți că sunt eu?”

O întrebare inevitabilă pentru oricine l-a întâlnit pe Cristos în viața proprie: cel care numai l-a auzit vorbind, cel care i se roagă, cel care i-a dedicat viața. Cine este Isus?

Apostolii sunt cei care l-au însoțit pe Isus încă de la începutul vieții sale publice. Ei sunt aceia care încă de la început i-au ascultat cuvintele, i-au observat reacțiile și comportarea, l-au văzut plin de compasiune față de oamenii aflați în nevoie, obosit după o zi de mers pe jos, bucuros în fața credinței unei mame sau a unui centurion, răbdător cu defectele celor mai credincioși discipoli ai săi.

Evanghelia de astăzi ne relatează cele întâmplate în Cezareea lui Filip. În evanghelia de astăzi distingem trei momente importante: în primul moment, Isus le descoperă ucenicilor săi taina Ființei sale; în cel de-al doilea moment, Isus face prima vestire a Patimii sale; în cel de-al treilea moment, Isus vorbește despre urmarea sa: “Dacă vrea cineva să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mc 8,34).

În primul moment vedem că după ce Isus îi întreabă pe apostoli despre părerea lumii cu privire la persoana sa, și după ce primește din partea acestora diferite răspunsuri, îi întreabă din nou: “Dar voi cine spuneți că sunt eu? Atunci Simon Petru, luând cuvântul, îi răspunse: Tu ești Cristos” (Mc 8,29). Cristos este traducerea greacă a originalului ebraic masiah și a aramaicului mesika, care înseamnă consacrat sau ales.

Petru, în numele apostolilor, îl recunoaște în omul din Nazaret pe “Fiul lui Dumnezeu cel viu”, pe Cristos, dar nu umanitatea sa – trupul și sângele – i-au descoperit aceasta, ci harul luminii, pe care însuși Dumnezeu i-a oferit-o. Petru profesează credința sa în Cristos, dar, puțin după aceea, este dojenit și calificat ca “satana”. Și aceasta deoarece Petru îi reproșează lui Isus că vorbește despre Patima sa.

În acest moment are loc o schimbare, o întoarcere decisivă în Evanghelia după sfântul Marcu. Până acum Isus a pregătit pe nesimțite în ucenicii săi dezvăluirea adevărului că El este Mesia: iar mărturia lui Petru ne dovedește că a reușit. De acum înainte, însă, Isus va trebui să-i convingă pe ai săi că el este Mesia care suferă, prevestit astfel de profeți.

Acest concept de Mesia ca slujitor suferind despre care le vorbește Isus apostolilor este însă atât de îndepărtat de înțelegerea umană din acele timpuri și atât de scandalos față de așteptările evreilor, încât reacția lui Petru pare naturală și justificată.

Iudeii din timpul lui Isus și-au făcut un tablou măreț despre Mesia pe care îl așteptau. Pentru ei, Mesia este regele cel mai mare, cel mai important și veșnic, mai mare chiar decât David. Acest rege, când va veni, îi va da lui Israel pacea de mult dorită și așteptată, libertatea, siguranța. Vrăjmașii vor fi nimiciți, popoarele vor cădea înaintea lui în genunchi, și păgânii recunosc că numai în Israel Dumnezeu este rege adevărat.

Acestui concept de Mesia ca om politic, Isus îi opune imaginea Slujitorului suferind. Isus este Servitorul lui Dumnezeu ale cărui suferințe și încredere în Domnul le evocă profetul Isaia în prima lectură de astăzi. Aici ne este prezentat al treilea cântec al Slujitorului lui Iahve. Profetul Isaia prezintă aici o clară și detaliată profeție a Patimii Domnului nostru Isus.

Însă la sfârșitul fiecărei precizări a Patimii, ca și la sfârșitul fiecărei evanghelii, stă Învierea. Învierea Domnului este o realitate centrală a credinței creștine. Prin înviere, această cale a suferinței are ca sens viața, viața altora, și cu aceasta, și cea proprie. Dăruirea vieții pentru alții este posibilitatea sublimă a iubirii, care într-adevăr este însoțită de dragoste și stimă, și nu-și caută propriile interese.

Isus a venit să aducă pacea, însă nu pe baza puterii. Vrea să aducă eliberarea, însă nu ușurând viața adepților săi și împlinind dorințele lor egoiste. Isus vrea să-l elibereze pe om de sine însuși, prin a-l pregăti să renunțe la sine și să-și piardă viața ca și El. Acesta este drumul spre adevărata viață.

“Dacă cineva vrea să-l caute pe Cristos, să nu-l caute fără Cruce”, spune sfântul Ioan al Crucii. Drumul sfințeniei noastre personale trece, zi de zi, prin cruce. Acceptarea crucii înseamnă recunoașterea lui Cristos, recunoașterea jertfei sale răscumpărătoare. Răscumpărarea este un mister al morții și al învierii, pentru că este un mister al iubirii. Nu se poate vorbi despre cruce fără să fie luată în considerare iubirea lui Dumnezeu față de noi. Creștinul nu caută suferința, ci iubirea. Iar crucea primită devine semnul iubirii și al dăruirii totale. A purta crucea pe urmele lui Cristos înseamnă a ne uni cu El în oferirea celei mai mari dovezi de iubire. A purta crucea înseamnă a crede în jertfa răscumpărătoare.

Sfântul Iacob, în cea de-a doua lectură, ne învață că credința creștinului se manifestă prin fapte săvârșite mai ales spre slujirea celor dezmoșteniți, ceea ce nu fac cei care trăiesc pentru lume. Ca să fim adevărați creștini trebuie să-l acceptăm pe Cristos ca pe Mesia, trebuie să dăm mărturie prin faptele noastre despre iubirea lui Isus.

Se spune că sfântul Martin se ruga odată în cămăruța sa din mănăstire, când a auzit o bătaie la ușă. A intrat un rege strălucind tot de lumină. Sfântul l-a privit atent și și-a continuat rugăciunea. Tânărul rege a exclamat uimit: “Martine, eu sunt Domnul! Cum de nu mă privești?” Sfântul a răspuns fără să intre în panică: “Tu nu ești Domnul, tu nu mă iubești. Mâinile tale și picioarele tale nu sunt cele ale lui Isus: nu au răni!” Totul a dispărut. Acel rege nu era altul decât diavolul.

Cristos și-a dovedit iubirea prin fapte, prin Patima și Moartea sa pe Cruce. Noi cum ne dovedim iubirea? Asemenea lui Cristos, și noi trebuie să ne dovedim iubirea prin fapte. Isus merge înaintea noastră și ne cere să facem ceea ce a făcut și El însuși. Avem curajul să ne înfruntăm viața asemenea lui Cristos?

“Purtarea crucii” – spune Papa Paul al VI-lea – “înseamnă înfruntarea vieții cu curaj, înseamnă capacitatea de a iubi cu adevărat”. Isus ne cere să alegem plini de curaj și de iubire același drum. Avem curajul să iubim cu adevărat? Cine este Isus pentru noi?

Iată că din nou ne răsună în minte acea întrebare a lui Isus: “Dar voi cine spuneți că sunt eu?” De-a lungul veacurilor, istoria gândirii și a întregii omeniri este presărată de o mulțime de răspunsuri. Unii au văzut în El un profet, alții, un om al timpului său, alții, un Dumnezeu numai sub aparență de om, iar alții, care au reușit să se apropie de misterul lui Isus, au văzut în El un om adevărat și un Dumnezeu adevărat.

În zarva evenimentelor istorice și în focul încrucișat al ideologiilor, noi trebuie să știm a răspunde ca și Petru: “Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu!” Cu alte cuvinte, noi trebuie să avem și să proclamăm credința în Cristos, Om și Dumnezeu.

Albert Cufner

Ritul latin