Predici

“Dar voi cine spuneţi că sunt eu?”

O întrebare inevitabilă pentru oricine l-a întâlnit pe Cristos în viaţa proprie: cel care numai l-a auzit vorbind, cel care i se roagă, cel care i-a dedicat viaţa. Cine este Isus?

Apostolii sunt cei care l-au însoţit pe Isus încă de la începutul vieţii sale publice. Ei sunt aceia care încă de la început i-au ascultat cuvintele, i-au observat reacţiile şi comportarea, l-au văzut plin de compasiune faţă de oamenii aflaţi în nevoie, obosit după o zi de mers pe jos, bucuros în faţa credinţei unei mame sau a unui centurion, răbdător cu defectele celor mai credincioşi discipoli ai săi.

Evanghelia de astăzi ne relatează cele întâmplate în Cezareea lui Filip. În evanghelia de astăzi distingem trei momente importante: în primul moment, Isus le descoperă ucenicilor săi taina Fiinţei sale; în cel de-al doilea moment, Isus face prima vestire a Patimii sale; în cel de-al treilea moment, Isus vorbeşte despre urmarea sa: “Dacă vrea cineva să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Mc 8,34).

În primul moment vedem că după ce Isus îi întreabă pe apostoli despre părerea lumii cu privire la persoana sa, şi după ce primeşte din partea acestora diferite răspunsuri, îi întreabă din nou: “Dar voi cine spuneţi că sunt eu? Atunci Simon Petru, luând cuvântul, îi răspunse: Tu eşti Cristos” (Mc 8,29). Cristos este traducerea greacă a originalului ebraic masiah şi a aramaicului mesika, care înseamnă consacrat sau ales.

Petru, în numele apostolilor, îl recunoaşte în omul din Nazaret pe “Fiul lui Dumnezeu cel viu”, pe Cristos, dar nu umanitatea sa – trupul şi sângele – i-au descoperit aceasta, ci harul luminii, pe care însuşi Dumnezeu i-a oferit-o. Petru profesează credinţa sa în Cristos, dar, puţin după aceea, este dojenit şi calificat ca “satana”. Şi aceasta deoarece Petru îi reproşează lui Isus că vorbeşte despre Patima sa.

În acest moment are loc o schimbare, o întoarcere decisivă în Evanghelia după sfântul Marcu. Până acum Isus a pregătit pe nesimţite în ucenicii săi dezvăluirea adevărului că El este Mesia: iar mărturia lui Petru ne dovedeşte că a reuşit. De acum înainte, însă, Isus va trebui să-i convingă pe ai săi că el este Mesia care suferă, prevestit astfel de profeţi.

Acest concept de Mesia ca slujitor suferind despre care le vorbeşte Isus apostolilor este însă atât de îndepărtat de înţelegerea umană din acele timpuri şi atât de scandalos faţă de aşteptările evreilor, încât reacţia lui Petru pare naturală şi justificată.

Iudeii din timpul lui Isus şi-au făcut un tablou măreţ despre Mesia pe care îl aşteptau. Pentru ei, Mesia este regele cel mai mare, cel mai important şi veşnic, mai mare chiar decât David. Acest rege, când va veni, îi va da lui Israel pacea de mult dorită şi aşteptată, libertatea, siguranţa. Vrăjmaşii vor fi nimiciţi, popoarele vor cădea înaintea lui în genunchi, şi păgânii recunosc că numai în Israel Dumnezeu este rege adevărat.

Acestui concept de Mesia ca om politic, Isus îi opune imaginea Slujitorului suferind. Isus este Servitorul lui Dumnezeu ale cărui suferinţe şi încredere în Domnul le evocă profetul Isaia în prima lectură de astăzi. Aici ne este prezentat al treilea cântec al Slujitorului lui Iahve. Profetul Isaia prezintă aici o clară şi detaliată profeţie a Patimii Domnului nostru Isus.

Însă la sfârşitul fiecărei precizări a Patimii, ca şi la sfârşitul fiecărei evanghelii, stă Învierea. Învierea Domnului este o realitate centrală a credinţei creştine. Prin înviere, această cale a suferinţei are ca sens viaţa, viaţa altora, şi cu aceasta, şi cea proprie. Dăruirea vieţii pentru alţii este posibilitatea sublimă a iubirii, care într-adevăr este însoţită de dragoste şi stimă, şi nu-şi caută propriile interese.

Isus a venit să aducă pacea, însă nu pe baza puterii. Vrea să aducă eliberarea, însă nu uşurând viaţa adepţilor săi şi împlinind dorinţele lor egoiste. Isus vrea să-l elibereze pe om de sine însuşi, prin a-l pregăti să renunţe la sine şi să-şi piardă viaţa ca şi El. Acesta este drumul spre adevărata viaţă.

“Dacă cineva vrea să-l caute pe Cristos, să nu-l caute fără Cruce”, spune sfântul Ioan al Crucii. Drumul sfinţeniei noastre personale trece, zi de zi, prin cruce. Acceptarea crucii înseamnă recunoaşterea lui Cristos, recunoaşterea jertfei sale răscumpărătoare. Răscumpărarea este un mister al morţii şi al învierii, pentru că este un mister al iubirii. Nu se poate vorbi despre cruce fără să fie luată în considerare iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Creştinul nu caută suferinţa, ci iubirea. Iar crucea primită devine semnul iubirii şi al dăruirii totale. A purta crucea pe urmele lui Cristos înseamnă a ne uni cu El în oferirea celei mai mari dovezi de iubire. A purta crucea înseamnă a crede în jertfa răscumpărătoare.

Sfântul Iacob, în cea de-a doua lectură, ne învaţă că credinţa creştinului se manifestă prin fapte săvârşite mai ales spre slujirea celor dezmoşteniţi, ceea ce nu fac cei care trăiesc pentru lume. Ca să fim adevăraţi creştini trebuie să-l acceptăm pe Cristos ca pe Mesia, trebuie să dăm mărturie prin faptele noastre despre iubirea lui Isus.

Se spune că sfântul Martin se ruga odată în cămăruţa sa din mănăstire, când a auzit o bătaie la uşă. A intrat un rege strălucind tot de lumină. Sfântul l-a privit atent şi şi-a continuat rugăciunea. Tânărul rege a exclamat uimit: “Martine, eu sunt Domnul! Cum de nu mă priveşti?” Sfântul a răspuns fără să intre în panică: “Tu nu eşti Domnul, tu nu mă iubeşti. Mâinile tale şi picioarele tale nu sunt cele ale lui Isus: nu au răni!” Totul a dispărut. Acel rege nu era altul decât diavolul.

Cristos şi-a dovedit iubirea prin fapte, prin Patima şi Moartea sa pe Cruce. Noi cum ne dovedim iubirea? Asemenea lui Cristos, şi noi trebuie să ne dovedim iubirea prin fapte. Isus merge înaintea noastră şi ne cere să facem ceea ce a făcut şi El însuşi. Avem curajul să ne înfruntăm viaţa asemenea lui Cristos?

“Purtarea crucii” – spune Papa Paul al VI-lea – “înseamnă înfruntarea vieţii cu curaj, înseamnă capacitatea de a iubi cu adevărat”. Isus ne cere să alegem plini de curaj şi de iubire acelaşi drum. Avem curajul să iubim cu adevărat? Cine este Isus pentru noi?

Iată că din nou ne răsună în minte acea întrebare a lui Isus: “Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” De-a lungul veacurilor, istoria gândirii şi a întregii omeniri este presărată de o mulţime de răspunsuri. Unii au văzut în El un profet, alţii, un om al timpului său, alţii, un Dumnezeu numai sub aparenţă de om, iar alţii, care au reuşit să se apropie de misterul lui Isus, au văzut în El un om adevărat şi un Dumnezeu adevărat.

În zarva evenimentelor istorice şi în focul încrucişat al ideologiilor, noi trebuie să ştim a răspunde ca şi Petru: “Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu!” Cu alte cuvinte, noi trebuie să avem şi să proclamăm credinţa în Cristos, Om şi Dumnezeu.

Albert Cufner

Diverşi alţi autori Ritul latin