Predici

“Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor” (Mc 9,35).

După ce Isus Cristos şi-a încheiat viaţa pământească, a lăsat apostolilor misiunea de a-i propaga învăţătura de-a lungul istoriei omenirii. Această sfântă misiune a devenit datoria Bisericii, cea care a luat fiinţă în ziua Rusaliilor. Şi iată că astăzi, în această zi a Domnului, Biserica revine, ca întotdeauna de-a lungul istoriei sale, la învăţătura fundamentală pe care Isus Cristos a transmis-o umanităţii.

Tematica lecturilor pe care Sfânta Biserică le propune astăzi este specifică moralei creştine. Prin conţinutul lor, toate lecturile fac referinţă la relaţiile interpersonale, la aspectele de care trebuie să fie animate aceste întâlniri cu fraţii noştri întru Cristos.

În prima lectură, luată din Cartea Înţelepciunii, ne este prezentată o situaţie concretă, o situaţie de viaţă în care au fost puşi iudeii din diasporă. Acest fragment vorbeşte despre comportamentul păcătoşilor faţă de cei drepţi, faţă de cei ce respectau legea lui Dumnezeu. Acest text nu vorbeşte despre fapte imaginare, ci se naşte dintr-o experienţă reală care se verifica la Alexandria Egiptului. Chiar dacă nu erau în ţara lor, iudeii nu au uitat de Dumnezeu, cel care încheiase un legământ cu ei. Prin urmare, comportamentul lor se ghida după legile pe care Iahve le dăduse poporului său. Chiar dacă nu luau atitudine expresă împotriva modului de viaţă a locuitorilor din Alexandria, împotriva faptelor lor prin care îl ofensau pe Dumnezeu Creatorul, iudeii, fiii lui Dumnezeu, prin viaţa şi faptele lor se constituiau într-o judecată şi o condamnare continuă pentru cei păcătoşi. Şi astfel, cei nelegiuiţi aleg să-l persecute pe cel drept: “Să-i întindem o cursă celui drept, fiindcă ne stinghereşte şi se împotriveşte” (Înţ 2,12). În acest mod, nelegiuiţii încercau să găsească o acoperire morală pentru faptele lor. Pentru că, dacă, spun ei, cel drept este fiul lui Dumnezeu, Acesta îl va salva de la moartea infamă care îi este pregătită. Iar dacă cel drept nu va fi salvat, înseamnă că nu comportamentul lui trebuie să fie normă de viaţă, ceea ce ar fi acoperit faptele rele ale nelegiuiţilor. Acest pasaj din Cartea Înţelepciunii este considerat corespondentul perfect al vieţii lui Isus Cristos, Dreptul lui Dumnezeu. Isus va prelua condiţia celui drept şi o va duce la împlinire. Pentru a ni se manifesta ca Dumnezeu Salvator, Cristos alege calea ascultării, ascultare până la moartea pe cruce. Şi Isus, asemeni celui drept, înainte de pierderea vieţii, este marginalizat, contestat şi învăluit de singurătate. Dar Dumnezeu nu rămâne nepăsător: morţii celui drept El îi răspunde într-un mod minunat, prin învierea Fiului său. Aşadar, sfârşitul celor drepţi nu este moartea, ci după moarte străluceşte învierea.

Continuând ideea primei lecturi, psalmistul vorbeşte despre pericolul de care este ameninţat. Acest pericol naşte rugăciunea sa către Dumnezeu, a cărui bunătate şi dreptate îi sunt cunoscute: “Dumnezeu este ajutorul meu, Domnul este ocrotitorul vieţii mele” (Ps 53,6). Apărat de Acesta, cel drept îi poate privi pe cei răi în faţă, glorificând numele Domnului, care este bun.

După ce prima lectură şi psalmul responsorial au prezentat atitudinea dreptului din Vechiul Testament, într-o continuitate logică, în fragmentul din Evanghelia după sfântul Marcu, Isus proclamă pentru a doua oară Misterul Pascal, Patima şi Moartea sa, neînţelese încă de apostoli, pentru ca apoi să se concentreze asupra autenticei demnităţi a ucenicului. Isus, traversând Galileea în drum spre Ierusalim, le spune din nou apostolilor despre ceea ce avea să se întâmple la Ierusalim. Dar, cu toate că apostolii erau cei care îl însoţiseră trei ani de zile, nici ei nu au capacitatea să înţeleagă acest fapt. La aceasta stă dovadă natura discuţiei pe care au avut-o până ce au ajuns la Cafarnaum. Apostolii vorbesc între ei cine va fi primul în împărăţia pe care Cristos o va inaugura, şi cum vor fi împărţite celelalte “posturi”. Şi aceasta pentru că ei aşteptau, ca mulţi alţii dintre concetăţenii lor, o împărăţie terestră care să-i scoată de sub dominaţia romană.

Intervenţia lui Isus îi loveşte pe apostoli în vanitatea lor: cine vrea să fie primul să fie ultimul şi servitorul tuturor. Şi Isus însuşi dă exemplu în această privinţă. Prin întreaga sa viaţă, El se face toate tuturor. Acest act de dăruire totală în slujirea celorlalţi, care poate costa viaţa, constituie demnitatea proprie ucenicului, demnitatea creştinului. Demnitatea lui nu constă în puterea lumii, ci este puterea de a primi un copil, acea fiinţă neajutorată pe care Isus, în acest fragment, o asimilează tuturor persoanelor, în special celor neajutoraţi şi uitaţi de societate. Prin faptul că Isus pune în mijloc un copil, simbolul tuturor săracilor, văduvelor, orfanilor, a celor fără apărare, El dă o dublă învăţătură: discipolii săi trebuie, în primul rând, să slujească acestora, iar apoi, discipolii trebuie să intre în lume cu nevinovăţia şi candoarea acestor copii, în spiritul celui venit să servească. Această învăţătură şi-a însuşit-o în mod deosebit Biserica, şi, după cum spune Conciliul al II-lea din Vatican în Constituţia dogmatică despre Biserică, “păstorii Bisericii, urmând exemplul Domnului, trebuie să-şi slujească unii altora şi celorlalţi credincioşi” (Lumen gentium 32). Dar această datorie nu le revine doar păstorilor, ci tuturor discipolilor.

Acest mod de a practica autoritatea creştină constituie o adevărată cruce pentru discipoli. Dar este vorba de o cruce fecundă, care naşte pace, pietate, iubire, o cruce care conduce la Paşte şi la bucurie. Astfel, în scrisoarea sa, sfântul Iacob prezintă tocmai aceste fructe ale înţelepciunii celui drept, în contradicţie cu înţelepciunea lumească ce duce la dezordine. Rezolvarea acestor dezordini nu poate surveni decât dacă se va ţine cont de exemplul dat de Cristos. Credinţa discipolilor ar fi moartă dacă nu ar avea ca rezultat faptele bune.

Pentru a exemplifica adevărata atitudine a discipolului, vom relata un episod din viaţa sfântului Filip Neri. Pe la anul 1600, pe o colină din jurul Romei, unde trăia acesta, era o maică superioară despre care se spunea că este sfântă. Filip Neri a fost trimis de Sfântul Părinte spre a verifica autenticitatea virtuţilor ei. Pornit pe o vreme foarte urâtă, Filip Neri a ajuns la poarta mănăstirii ud leoarcă şi murdar de noroi. Maica superioară, auzind de numele vizitatorului, ieşi personal să-l primească. Dorind să intre aşa cum era, încălţat, superioara s-a simţit jignită şi nu l-a primit fără a se descălţa. Văzând aceasta, Filip Neri a făcut cale întoarsă, pentru că îşi făcuse deja o părere despre acea persoană.

Imitarea lui Cristos, care este principala datorie a creştinului, nu trebuie să se limiteze doar la a-i învăţa pe alţii, ci, în primul rând, trebuie să imităm slujirea lui. În această societate, în contextul actual, învăţătura pe care Cristos ne-o transmite prin lecturile de azi este mai actuală ca niciodată. Problema este ca noi să ascultăm glasul Domnului şi să răspundem la chemarea lui. Trebuie să încercăm, noi, ca şi creştini, să implementăm aceste valori în mijlocul societăţii, al acelora cu care trăim, la locul de muncă şi acolo unde ne aflăm. Dacă primii vom fi mereu doar noi, nu-i vom putea vedea pe ceilalţi, cei ce sunt în spatele nostru. Aşadar, să-i cerem Domnului harul ca în lumea de astăzi să putem avea ochii curaţi ca ai copiilor pentru a-l putea vedea pe celălalt, pe cel de lângă noi.

Adrian Bârsan

Diverşi alţi autori Ritul latin