Predici

Iată-ne ajunşi din nou la un capăt de drum, la sfârşitul unui an liturgic. Pe parcursul anului bisericesc, care începe cu prima duminică din Advent şi se încheie cu sărbătoarea de azi, ne-am străduit să pătrundem mai adânc în misterul răscumpărării lui Cristos pe care l-am celebrat în tot acest timp. Anul liturgic se încheie cu solemnitatea lui Isus Cristos – Regele Universului, în care e sărbătorită regalitatea lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Regele-Păstor care-i conduce pe discipolii săi în împărăţia vieţii.

Când Papa Pius al XI-lea a instituit în 1925 sărbătoarea lui Cristos – Rege, într-un prim moment, acest fapt a suscitat stupoare şi chiar refuz. În timp ce toate instituţiile monarhice se clătinau, ce rost avea un titlu asemănător atribuit lui Cristos? Iar această dificultate de înţelegere rămâne şi astăzi: cum interpretăm noi regalitatea şi împărăţia lui Cristos în contextul istoric actual, în care regii nu mai au decât funcţii onorifice în puţine ţări? Însă, în cele ce urmează, vom vedea că sărbătoarea de azi descoperă semnul permanent al centralităţii lui Cristos – Rege în istoria lumii: o regalitate crucificată, care este exercitată prin slujire.

Lecturile sfinte, pe care le-am auzit proclamate în cadrul liturgiei cuvântului, ne vorbesc despre această domnie a lui Cristos şi despre împărăţia sa. Deşi limbajul textelor sacre este simbolic, apocaliptic, îndepărtat de modul nostru de a gândi şi de a vorbi astăzi, totuşi, imaginile oferite sunt deosebit de sugestive. Să încercăm în continuare să descifrăm câte ceva din tainele acestei împărăţii, conduşi fiind de paginile Bibliei din care am ascultat câteva fragmente.

Aşadar, după cum am remarcat deja, cele trei lecturi au ca temă unică regalitatea lui Cristos. În prima dintre ele, profetul Daniel spunea: “Privind în vedenia de noapte, am văzut pe Cineva asemănător Fiului Omului” (Dan 7,13). În acest Fiu al Omului, Biserica l-a identificat pe Isus Cristos. Acesta, continuă profetul, “a ajuns până la bătrân”, adică în faţa lui Dumnezeu, şi i-a fost prezentat lui şi i s-a dat puterea, slava şi împărăţia. Şi toate popoarele îi slujeau. Iată, aceasta este imaginea lui Isus înviat, reîntors la Tatăl şi primit şi recunoscut de El ca rege.

În cea de-a doua lectură, luată din Apocalipsul sfântului Ioan, lui Cristos i se aplică mai multe titluri. Mai întâi acela de martor credincios, ceea ce înseamnă că El a venit în lume pentru a da mărturie despre adevăr. Apoi este numit întâiul născut dintre cei morţi şi stăpânitor peste regii pământului, adică cel care şade de-a dreapta Tatălui. Fragmentul apocaliptic se încheie cu o proclamaţie solemnă, care îi aparţine lui Dumnezeu însuşi: “Eu sunt alfa şi omega; eu sunt cel care sunt, cel care era şi cel care va veni, cel atotputernic” (Ap 1,8). Această imagine ne spune că Domnul Dumnezeu e începutul şi sfârşitul oricărui lucru, cel de la care şi prin care totul există.

Evanghelia de azi afirmă în mod explicit regalitatea lui Cristos. La întrebarea lui Pilat “Tu eşti rege?”, Isus răspunde cu siguranţă: “Da, sunt rege!” (In 18,37). Acest răspuns are o valoare cu atât mai mare cu cât este dat în contextul unui proces de judecată. Isus, acuzat fiind de către evrei, în faţa lui Pilat, că s-a proclamat împărat al iudeilor, îl uimeşte complet pe dregătorul roman, susţinând că are o împărăţie. Orice inculpat s-ar fi dezvinovăţit. Isus spune însă fără ezitare: “Da, sunt rege!” La fel cum în procesul ţinut înaintea Sinedriului a rostit un “da” deschis despre calitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu şi despre demnitatea sa mesianică, tot aşa rosteşte Isus un “da” deschis despre împărăţia sa. Şi încă ceva mai trebuie remarcat: în faţa fiecărei instanţe, Isus face tocmai acea afirmaţie care este cea mai periculoasă pentru El. În faţa iudeilor vorbeşte despre calitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu şi despre mesianitate, ceea ce acolo este considerat drept blasfemie şi se dă sentinţa de condamnare la moarte. În faţa romanilor vorbeşte despre regatul său, ceea ce poate fi considerat drept un delict politic împotriva Cezarului şi care atrage după sine, în final, moartea.

Dar singular este modul de a fi rege al lui Isus şi singulară este şi împărăţia sa. Lui Pilat, care insistă în întrebările sale, Isus îi explică: “Împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (In 18,36). Împărăţia lui Cristos e în lume, dar nu provine din lume. Regalitatea sa nu se manifestă în puterea şi dominarea despotică, ci în slujire, în iubire, în dăruirea de sine, până la jertfirea propriei vieţi. Isus – Rege nu-şi dispută cu nici o armată de pe pământ posesia lumii. Atunci, pe bună dreptate, ne putem întreba: ce-i cu această împărăţie? Unde o putem găsi? Cum putem ajunge la ea? Împărăţia lui Cristos angajează persoane concrete, dar dinăuntrul lor. Împărăţia sa se realizează în inimile oamenilor. Un poet romantic german, Theodor Korner, scria: “Cel mai mare rege este acela care-şi face un tron în inimile oamenilor”.

Dacă vrem să vedem unde se află împărăţia lui Isus, nu mergem să o căutăm în atlase sau pe hărţile de geografie, ci în inimile oamenilor. Împărăţia lui Dumnezeu nu are coordonate geografice sau structuri instituţionale; ea începe acolo unde Cristos – Rege este lăsat să intre şi să domnească. În acest sens, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea nota în Enciclica Redemptoris Missio: “Împărăţia lui Dumnezeu nu e un concept, o învăţătură, un program supus elaborării libere, ci este, înainte de toate, o persoană care are chipul şi numele lui Isus din Nazaret, imaginea lui Dumnezeu invizibil.”

Această împărăţie, aşa de singulară, cere din partea cetăţenilor săi, creştinii, lucruri neobişnuite şi imprevizibile, însă posibile. Toţi ceilalţi regi îşi înarmau supuşii şi îi trimiteau în război pentru a ucide şi cuceri. În schimb, Isus este cel care se lasă ucis, iar apoi îi trimite pe ai săi, dar pentru o cucerire întru totul spirituală, total interioară, care îi priveşte înainte de toate pe ei înşişi: de exemplu, vrea să învăţăm să ne dominăm patimile, să ne stăpânim, să învingem puterile egoismului. Tocmai în interiorul “eu”-lui propriu, fiecare este îmboldit de Isus să-i extindă împărăţia prin victoria asupra păcatului, asupra răului. Şi aceste lucruri ne stau la îndemână. Noi avem forţa de a le împlini cu ajutorul harului.

Faptul că pentru a intra şi a rămâne în împărăţia sa Cristos nu ne cere să facem decât ceea ce ne stă în putere reiese şi din următoarea pildă. Într-o zi, un împărat întâlneşte pe câmp un păstoraş care păzeşte oile, pe care îl întreabă: “Ia spune, cât câştigi păzind oile?”. Tânărul, care e un catolic practicant, îi răspunde: “Eu câştig, păzind oile, cât câştigi Maiestatea Ta guvernând ţara”. Uimit, împăratul îi cere să explice. Cum poate câştiga la fel ca împăratul? Atunci tânărul exclamă: “Maiestate, eu, păzind oile, câştig împărăţia lui Dumnezeu sau iadul, după cum îmi fac bine sau rău datoria de păstor: am grijă de oi, câştig împărăţia; nu-mi fac bine datoria, merg în iad. Şi tu, la fel, Maiestate, câştigi cerul sau iadul, după cum îţi faci datoria de conducător.”

Împărăţia lui Dumnezeu se câştigă prin fapte bune, împlinind poruncile date de conducătorul ei. Sensul regalităţii lui Isus Cristos este acesta: Isus este rege al unei împărăţii despre care El a venit să ne dea mărturie cu viaţa sa; a oferit modelul de comportament pentru cel care vrea să facă parte din această împărăţie: ca un adevărat rege, le-a indicat supuşilor săi calea. Fiecare, în locul unde trăieşte sau lucrează, să-şi împlinească datoria în mod onest, după cum îi dictează conştiinţa luminată de judecata dreaptă şi de Duhul Sfânt. Apoi, să-i mulţumim Domnului pentru că ne-a chemat să facem parte dintre supuşii săi. Suntem aici pentru a ne exprima bucuria că suntem cetăţeni ai împărăţiei lui Cristos – Rege. Să-i cerem puterea de a trăi coerent, ca adevăraţi cetăţeni ai împărăţiei sale.

Cristian Anghel

Diverşi alţi autori Ritul latin