Start > Ritul latin > Duminica a XXXIII-a de peste an

Duminica a XXXIII-a de peste an

26 September 2009
1,369 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXXIII-a de peste an (Anul B)

Liturgia cuvântului din duminica de astăzi ne invită la o reflecție asupra realităților escatologice, realități care nu se referă numai la viitor, dar și la prezent, și aceasta în măsura în care prezentul este profund marcat de orientarea sa spre viitor. Odată cu învierea lui Cristos din morți, lumea și istoria au intrat în faza lor finală, în plinătatea timpurilor. Istoria și-a dobândit un sens, o direcție de mers, și nu mai poate fi concepută ca o aglomerare de fapte absurde și inutile. Acest sens al istoriei constituie, așadar, obiectul speranței noastre, speranță care se întemeiază pe faptul că în Isus Cristos promisiunile lui Dumnezeu s-au adeverit, iar cerul nou și pământul nou au fost deja inaugurate. În Cristos, Dumnezeu și-a spus cuvântul său definitiv.

În prima lectură a duminicii de astăzi, profetul Daniel răspunde unei întrebări fundamentale: cine este ca Dumnezeu? Răspunsul este însuși Isus Cristos, pentru că în El timpurile s-au împlinit. El s-a arătat lumii în calitate de Mântuitor, pentru a uni toate forțele spirituale ale omenirii.

În evanghelie, Isus vorbește despre destinul final al omenirii, împrumutând de la apocalipsele iudaice imaginile înspăimântătoare ale acestora; plecând de la întrebarea discipolilor referitoare la dărâmarea templului, Isus, preferând asemenea profeților judecata cetății, cu o simplă privire îmbrățișează toată istoria mântuirii. În centrul discursului său stă evenimentul final – venirea Fiului Omului. Aleșii Domnului se vor aduna în jurul lui și timpul încercărilor va lua sfârșit. Speranța oricărui credincios este îndreptată spre această mare eliberare.

În discursul său escatologic, Isus nu se preocupă de cifre sau de date. Dimpotrivă, El încearcă să scoată din suflete preocuparea cutremurătoare a sfârșitului, entuziasmul pentru revelațiile extraordinare și pentru semnele uluitoare: ceea ce contează este numai siguranța venirii Domnului. În al doilea rând, Isus face apel la starea de veghe, punându-ne în gardă față de orice fel de agitație. Condiția perenă a discipolului va fi persecuția în mijlocul războaielor și a zvonurilor de războaie care frământă istoria popoarelor. Ucenicul nu trebuie să se lase înșelat de cei care pretind că dețin secretele sfârșitului, dându-se drept Mesia. Dimpotrivă, el trebuie să vegheze în credință, să fie răbdător și, mai ales, să ducă vestea cea bună la toate popoarele. Izvorul desăvârșirii constante a ucenicului va fi unica jertfă a lui Cristos, care este izvor de împăcare între Dumnezeu și oameni până la sfârșitul veacurilor. Unica jertfă este mijlocul și forța cu care îi va atrage pe toți la dânsul, până când va recapitula în sine întreaga creație.

Viața de credință are un dinamism continuu și tinde spre împlinirea finală. A crede în realitățile escatologice înseamnă a ne însera personal în acțiunea lui Dumnezeu și a deveni conștienți că destinul omului se împlinește în împărăția eternă. Creștinul trăiește în comuniune cu Dumnezeu, dimensiunea terestră a vieții fiindu-i insuficientă; realitatea escatologică nu este lipsită de conținut, dar ea dă creștinului motivația pentru o schimbare radicală a vieții, pentru o reînnoire constantă a modului de a concepe propriul destin și pentru un nou mod de a ne comporta în viață. Așteptarea parusiei Domnului nu este deloc pasivă, ci ea presupune asumarea unor principii etice care pot decide viitorul nostru escatologic; așteptarea parusiei presupune o răbdare capabilă de a înainta în har și în cunoașterea Domnului. Pacea definitivă se obține cu prețul chinului îndurat și depășit. Aș vrea să amintesc aici exemplul călugărilor irlandezi, acei oameni care, tânjind după țara veșnică, au devenit civilizatori, creatori de cultură, adunând și cultivând ceea ce este frumos și adevărat. Ei, trăind cu speranța venirii împărăției lui Dumnezeu și a unei noi umanități, a cerului nou și a pământului nou – aici, în acest timp efemer, și, firește, definitiv în lumea de dincolo – nu au distrus nimic din vechea cultură, dar au copiat cu grijă din clasicii latini, chiar și din cele mai frivole comedii ale lui Plaut. Dorul lor după ceva absolut nou, după o transfigurare radicală a omului și a cosmosului, nu i-a împins la o distrugere dezlănțuită, ci la o construire plină de dragoste; dorul de dincolo i-a transformat în oameni care iubesc pământul, i-a transformat în artiști, poeți și constructori de catedrale.

Sfântul Augustin spunea că “Dumnezeu, după această viață, trebuie să fie locul nostru”, pentru că Dumnezeu este ultima realitate a creaturii, iar ca dobândit este cer, ca pierdut este iad, iar ca purificator este purgator. Prin urmare, destinul final și definitiv al omului este în propriile sale mâini, numai el îl poate decide prin alegerile pe care le face zi de zi, pentru că Dumnezeu ca ales constant este cer, iar ca refuzat este iad.

Semnul și mijlocul care ne orientează constant spre realitățile escatologice este Sfânta Euharistie. Ea este icoana împărăției lui Dumnezeu, este icoana realităților viitoare; Euharistia nu este numai prezentarea sacrificiului crucii, ci ea unește credinciosul cu realitățile escatologice, cu împărăția lui Dumnezeu. Atunci când celebrăm Euharistia nu ne amintim numai de cele trecute, adică de Patima, Moartea și Învierea Domnului, ci ne amintim și de cele care vor veni, pentru că în Euharistie istoria și timpul se intersectează cu veșnicia. A ne aminti de evenimentele trecute, de cruce, de înviere, este un lucru normal; însă a ne aminti de ceva care nu s-a întâmplat încă – de parusie – nu poate fi explicat decât transferându-ne într-un spațiu existențial în care fragmentarea timpului în trecut, prezent și viitor și-au găsit vindecarea. Și acest lucru se întâmplă atunci când celebrăm Euharistia. Astfel, Euharistia oferă lumii gustarea realităților escatologice care pătrund în istorie prin celebrarea euharistică și fac posibilă îndumnezeirea noastră. Prin Euharistie, creștinul își alimentează propria speranță în realitățile escatologice. Pentru creștinul împărtășit nu există putere omenească sau satanică care să-i distrugă speranța într-un sfârșit glorios.

Cristos, în evanghelie, nu face apel la teorii filosofice, ci face apel la acea inteligență care ne este dată fiecăruia pentru a înțelege sensul evenimentelor și a ne orienta spre cele viitoare. Totuși, nu o preocupare pentru un sfârșit iminent ne poate ajuta să evaluăm în mod critic ceea ce suntem și am fost. Dacă este astfel, acest sfârșit nu constituie decât o sursă de spaimă, de frică și de aplecare spre sine. Acest sfârșit trebuie să fie pentru noi o finalitate care să aibă caracterul unei valori finale decisive, capabilă să clarifice eforturile noastre prezente și să le ofere semnificație. Dacă prezentul are sens în raport cu realitățile escatologice, atunci noi le putem anticipa prin acte de inteligență și alegere responsabilă. Noi suntem pe drum, întrevedem ținta, cel puțin în valorile ei esențiale, și avem posibilitatea să devenim mai buni pentru a ajunge la împlinirea finală.

Lucian Giurgia

Ritul latin