Start > Ritul latin > Duminica a XXXII-a de peste an

Duminica a XXXII-a de peste an

26 September 2009
1,317 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXXII-a de peste an (Anul B)

Lecturile pe care ni le propune Biserica în această duminică scot în evidență o trăsătură fundamentală a acțiunii lui Dumnezeu, trăsătură pe care o remarcăm atât în istoria Vechiului Testament, cât și în învățătura și comportamentul lui Isus. Dumnezeul lui Isus Cristos s-a revelat ca un Dumnezeu Părinte al orfanilor și al văduvelor, refugiu pentru străini și dreptate pentru cei asupriți. În consecință, prin cei umili și săraci, reprezentați de cele două văduve menționate în prima lectură și în evanghelie, noi suntem invitați să învățăm generozitatea, disponibilitatea de a da tot ce avem, încrederea filială și abandonarea în mâinile lui Dumnezeu.

Prima lectură constituie o adevărată relatare de credință. Femeia din Sarepta este o văduvă păgână aflată la capătul puterilor, însă, în pofida situației sale precare, ea ascultă de cuvântul profetului, împarte cu el puțina hrană ce-i mai rămăsese și, prin aceasta, arată că se încrede în Domnul. Ea nu-și condiționează fapta sa de rezultatul final, dar are speranța că, printr-o atitudine de credință și solidaritate generoasă, va fi răsplătită de Dumnezeu.

Tot în acest context trebuie amplasat și psalmul responsorial. Dumnezeu iubește dreptatea și nimicește calea celor răi, el le dă pâine celor flămânzi, îi eliberează pe cei închiși, îi luminează pe cei orbi, îi ridică pe cei împovărați, are grijă de cel străin și sprijină pe văduve și pe orfani. Am putea spune că Dumnezeu nu se uită la diferențierile pe care le fac oamenii între ei: bogat sau sărac, puternic sau slab, nobil sau supus, etc. În fața lui Dumnezeu toți suntem creaturile sale, toți beneficiem de iubirea sa infinită, ba chiar, împotriva logicii umane, El își îndreaptă atenția mai ales către cei nedreptățiți pe care-i salvează.

Textul evanghelic descrie sfârșitul activității lui Isus la Ierusalim. Sfântul Marcu ne prezintă mai întâi atitudinea critică a lui Isus față de farisei și cărturari. Judecata negativă a lui Cristos față de comportamentul acestora este plasată în opoziție cu modestia unei femei sărace care oferă templului doar doi bănuți. Pentru gestul ei merită admirația lui Isus, de aceea El îi cheamă la sine pe ucenici și le explică semnificația profundă a gestului făcut de femeie și-i invită să înțeleagă valoarea exemplară a comportamentului ei.

Deși scurt, episodul cu văduva săracă se descoperă a fi foarte bogat în învățături și conținut. Această femeie se încrede în Domnul fără să-și mai rezerve ceva pentru sine și fără să aștepte de la El vreo minune. Nu este vorba de o învățătură referitoare la faptul de a pune la dispoziția lui Dumnezeu sau a inițiativelor religioase propriile bunuri economice și de a ne înstrăina toate proprietățile noastre. Evanghelia scoate în evidență necesitatea de a ne pune întreaga viață în mâinile lui Dumnezeu printr-o atitudine de încredere și disponibilitate față de planurile lui.

Împlinirea voinței lui Dumnezeu în îndatoririle de fiecare zi este cel mai sigur ghid pentru creștinul care trebuie să se sfințească în mijlocul realităților pământești. Este tocmai ceea ce ne cere Domnul: să-l iubim fără condiții, fără a aștepta situații mai favorabile în mijlocul vieții noastre cotidiene. “Dacă te vei abandona într-adevăr în Domnul, vei învăța să te mulțumești cu orice va veni și să nu-ți pierzi seninătatea dacă lucrurile nu vor ieși pe placul tău, deoarece ele vor ieși așa cum vrea Dumnezeu să iasă”, ne învață sfânta Tereza de Avilla.

În lumina exemplului biblic al văduvei sărace, putem anticipa gestul și imaginea lui Isus care s-a jertfit pentru păcatele noastre, înfruntând sacrificiul suprem. Dăruirea totală de sine ce a caracterizat întreaga viață a lui Cristos va ajunge pe Calvar să manifeste în forma cea mai înaltă și mai perfectă iubirea lui Dumnezeu față de oameni. Tocmai aici voiește sfântul Paul să ne sensibilizeze în a doua lectură, atunci când ne spune că “Isus s-a jertfit pe sine ca să ia asupra sa păcatele celor mulți” (Evr 9,28).

Urmând exemplul lui Cristos și al văduvelor sărace, cu toții suntem chemați să ne verificăm în conștiință și să ne întrebăm cu sinceritate: care este poziția și atitudinea mea în fața iubirii nemărginite a lui Dumnezeu? Oare nu suntem și noi ca farizeii cărora le place să umble în haine lungi, să fie salutați prin piețe, să aibă primele locuri în sinagogi și la ospețe?

Un oarecare soldat francez, Michel, deportat într-un lagăr nazist în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, povestește în jurnalul său: “Într-o zi, m-a chemat comandantul lagărului. Am fost dus într-o cameră unde era pusă o masă cu un singur tacâm, apoi a intrat comandantul. Mie îmi era foame de lup. Comandantul s-a așezat la masă și a fost servit cu un ospăț regesc, iar eu trebuia să stau acolo și să privesc. El își lingea buzele, în timp ce eu muream de foame. Dar ce era mai rău încă nu venise. La sfârșit i s-a adus cafeaua. Atunci a scos un pachet pe masă și a spus: «Privește acest pachet. Ți l-a trimis soția de la Paris. E plin de prăjituri». Știam cât de puțin era de mâncare în acea vreme și cât trebuia să fi economisit soția ca să-mi facă acest pachet. Apoi comandantul s-a pus să le mănânce una câte una. L-am rugat: «Dați-mi, vă rog, măcar una, nu vreau s-o mănânc, dar s-o păstrez ca amintire de la soția mea». El a mâncat-o, zâmbind, pe ultima. Aceasta era clipa când exasperarea atinge punctul culminant și se transformă în ură. În acea clipă am fost conștient ce înseamnă că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre. Am simțit dragoste pentru omul acela. M-am gândit: bietul de el, n-are pe nimeni ca să-l iubească. Este înconjurat de ură”.

Este un exemplu ce prezintă un fapt particular pe care nu-l putem experimenta oricând. Totuși, o atitudine la fel de radicală ne-o putem însuși în toate momentele vieții noastre. Trebuie să implorăm mereu harul lui Dumnezeu pentru a reuși să trecem peste toate nedreptățile provocate de semenii noștri. Aceasta este cerința lui Cristos, exemplul suprem de umilință, de iubire și de dăruire totală pentru ceilalți.

Prin jertfa sa, Cristos a pecetluit o nouă și veșnică alianță între Dumnezeu și om, ne-a eliberat de păcat și ne-a orientat cu toată ființa spre Dumnezeu Tatăl, ne-a redat acel chip sublim pe care l-am pervertit prin păcatele noastre. Dăruirea lui Cristos constituie o chemare adresată nouă de a răspunde acestei iubiri, întrucât iubirea cu iubire se plătește. Omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, de aceea, inima omului este făcută pentru a iubi și, cu cât iubește mai mult, cu atât se identifică mai mult cu Dumnezeu. Fără iubire omul nu poate trăi. Așadar, doar încredințându-ne lui Dumnezeu vom găsi adevărul și fericirea, vom deveni capabili să ne privim semenii cu alți ochi, să ne debarasăm de propriul egoism și să oferim totul cu bunătate și generozitate.

Iubirea este un drum cu sens unic, care pleacă totdeauna din tine și se îndreaptă către ceilalți. Pentru a iubi trebuie să fii capabil să renunți la tine însuți, trecând treptat de la dorința de a lua la dorința de a da.

Un vechi proverb oriental ne învață că, dacă nu poți construi un castel, poți construi cel puțin o colibă, dar nu te vei simți bine în coliba ta atâta timp cât vei mai visa încă la acel castel. În peregrinarea noastră pe pământ nu putem fi și cu Dumnezeu, și cu egoismul nostru. Este necesară acea deschidere și dăruire totală care ne oferă o altă privire asupra lumii. Pentru acest motiv, să-i cerem constant lui Dumnezeu să ne înalțe cât mai sus, deasupra răului nostru, deasupra lumii, deasupra timpului. Fă-ne, Doamne, văzul limpede ca și apa cristalină și împrumută-ne vederea ta!

Marian Rediu

Ritul latin