Predici

În această duminică, a XXXI-a de peste an, în întâlnirea noastră cu Domnul, liturgia cuvântului ne propune spre meditare învăţătura fundamentală a lui Isus şi a Bisericii – iubirea, dragostea faţă de Dumnezeu strâns legată de dragostea faţă de aproapele. Toată legea creştină este rezumată în aceste două legi şi constituie semnul apartenenţei la Cristos şi la Biserica sa.

Prima lectură, luată din Cartea Deuteronomului, prezintă rugăciunea de dimineaţă şi de seară pe care o recita fiecare evreu pios: “Ascultă, Israele” (Dt 6,4). Prin această rugăciune, evreul pios îşi amintea de dragostea lui Dumnezeu, de cultul datorat lui şi de observarea poruncilor sale. Lectura cuprinde una dintre numeroasele pericope ale legii vechi pe care Moise a încredinţat-o poporului pe când rătăcea prin deşertul Sinai: “Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta”(Dt 6,5). Porunca iubirii dată de Dumnezeu, prin Moise, este o chemare la angajare profundă şi conştientă. Porunca iubirii cere ca dragostea faţă de Dumnezeu să nu fie doar o manifestare exterioară, ci mai ales o trăire interioară, o trăire personală.

Mergând pe firul liturgiei cuvântului, putem observa cum psalmul responsorial reflectă virtutea dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, răspunzând poruncii lui Moise cu refrenul: “Ajută-mă, Doamne, să te iubesc din toată inima”.

Lectura a II-a luată din Scrisoarea către Evrei (Evr 7,23-28) evidenţiază superioritatea preoţiei lui Cristos faţă de preoţia Vechiului

Testament. Cristos, Marele nostru Preot, este sfânt, iar preoţia sa este veşnică. Porunca iubirii îşi are împlinirea în plinătatea preoţiei lui Cristos, care s-a jertfit din iubire pentru răscumpărarea noastră.

Textul evangheliei de astăzi, luat din Evanghelia după sfântul Marcu, s-a oprit asupra celei mai mari porunci: porunca iubirii. Despre această poruncă, Conciliul al II-lea din Vatican în Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană, afirmă: “Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este prima şi cea mai mare poruncă” (Gaudium et spes 24).

Este cunoscut faptul că poporul israelit avea, încă din vechime, un număr mare de legi. Întrucât numărul mare de legi ducea de multe ori la contradicţii, cărturarii, înţelepţii poporului evreu, s-au gândit să identifice cea mai mare lege la care să facă referinţă şi celelalte legi. Astfel, rabinul Hillel, mare şi renumit învăţat de pe timpul lui Isus, a propus acest principiu: “Să nu-i faci aproapelui ceea ce ţie nu-ţi place pentru tine: aceasta este toată legea, restul este numai explicaţie”, spunea rabinul. Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!, am spune noi.

La prima vedere, răspunsul pe care trebuie să-l dea Isus este simplu şi pare că vine de la sine. Dacă Isus ascultă întrebarea care i se adresează, înseamnă că o socoate demnă de răspuns, înseamnă că are explicaţia sa. Răspunsul lui Isus, la întrebarea învăţatului, “Care poruncă este cea mai mare în lege?” (Mc 12,29), este foarte clar: “Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău …, aceasta este cea dintâi poruncă” (Mc 12,30) şi apoi a adăugat o a doua poruncă, precizând că este asemănătoare primei: “Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mc 12,31).

Sfinţii evanghelişti Matei şi Luca unesc cele două texte într-unul singur, sau vorbesc despre o singură poruncă. Diferit de cei doi, evanghelistul Marcu deosebeşte cele două porunci una de alta, dar încheie la singular, spunând că nu este altă poruncă mai mare decât aceasta. Aceste două porunci ale lui Isus sunt asemănătoare pentru că cer acelaşi comportament: să iubeşti. Dar sunt şi diferite, pentru că indică doi destinatari diferiţi: Dumnezeu şi aproapele. Noutatea evangheliei constă în porunca iubirii faţă de aproapele, pe care Cristos o prezintă. Accentul cade pe sensul pe care-l dă Isus cuvântului “aproapele”.

De fapt, cine este acest aproape al nostru? Să fie doar cel ce este aproape, adică vecin în sens fizic, sau în sens familiar, sau un prieten? Aceasta a fost învăţătura pe care a dat-o Moise poporului evreu (în contextul istoric potrivit timpului); Isus depăşeşte această învăţătură, lărgind sensul cuvântului aproapele la iubirea tuturor, chiar şi a duşmanilor.

Se spune despre scriitorul rus Dostoievski că, în timpul unei plimbări, a fost acostat de un beţiv, iar mai apoi bătut. La poliţie, scriitorul a rugat autorităţile să-l elibereze pe beţiv, pentru că el îi acordă iertarea. Cu toate acestea, după trei săptămâni, scriitorul primi ordin să se prezinte la judecată, ca martor. Din nou, scriitorul îi rugă pe judecători să-l scutească pe vinovat de pedeapsă. Judecătorul se conformă acestei rugăminţi; totuşi, îl condamnă pe făptaş, pentru deranjarea ordinii publice, la plata unei amenzi sau închisoare pentru un timp scurt. Întrucât omul nu avea cu ce plăti amenda, alese închisoarea, dar la poarta închisorii îl aştepta scriitorul, care îi dădu banii necesari pentru a plăti amenda. Un exemplu foarte elocvent.

Însă exemplul nostru cel mai demn de luat în seamă este Cristos, care nu s-a limitat doar să enunţe cele două legi, pe care le-am auzit în evanghelia de astăzi, dar ne-a învăţat să le practicăm, prin exemplul său. Ştim că şi-a trăit iubirea filială faţă de Tatăl ceresc printr-o ascultare afectuoasă, într-o fidelitate totală. Ne amintim de evenimentul din Templul din Ierusalim, când avea doar doisprezece ani, când a dat acel răspuns Mariei şi lui Iosif: “Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa tatălui meu?” (Lc 2,49). Ştim, de asemenea, că a trăit iubirea faţă de oameni până la dăruirea vieţii. Apostolul Ioan, începând în evanghelia sa relatarea Pătimirii, a scris despre Isus: “Iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la sfârşit i-a iubit” (In 13,1).

Manifestarea iubirii trebuie să se observe prin faptele noastre, şi nu numai prin cuvinte. Persoanele concrete care trăiesc alături de noi ne pot părea antipatice sau cu multe defecte. Şi Isus avea, printre apostoli, nişte pescari nevinovaţi, impulsivi, pe punctul de a-l trăda şi a fugi de lângă El, totuşi i-a iubit până la sfârşit.

Impulsionaţi de exemplul dat de Cristos şi de răspunsul pe care l-a dat astăzi învăţatului, să aplicăm şi noi, în viaţa de fiecare zi, aceste două porunci pe care Cristos le-a unit şi, mai mult, a extins semnificaţia cuvântului “aproapele” până la iubirea faţă de duşmani.

Fără îndoială, în atenţia noastră, în inima noastră omenească, trebuie să fie în permanenţă prezentă iubirea. Viaţa noastră merită să fie numită umană doar în momentul în care practicăm această iubire. Acest aspect devine foarte important pentru faptul că, la examenul de maturitate al vieţii veşnice, din această materie vom fi examinaţi. Acest aspect îl aminteşte sfântul Ioan al Crucii, prin cuvintele: “În seara vieţii noastre vom fi judecaţi despre iubire”. În ziua judecăţii vom da seamă de modul cum am acţionat în faţa semenilor noştri: însetaţi, flămânzi, înfriguraţi sau bolnavi.

Dacă nu vom reuşi la acest examen al vieţii, ne corupem viaţa şi ne împingem viitorul spre moarte. Dacă, în schimb, reuşim la examenul de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, atunci vom putea trăi fericiţi în viaţa veşnică. Însă pentru a reuşi la acest examen să nu uităm că: “pentru a ajunge la viaţa veşnică, avem nevoie de două lucruri: de dragostea faţă de Dumnezeu şi de dragostea faţă de aproapele” (Sfântul Augustin).

Să învăţăm astăzi, de la Isus, adevărata iubire care este capabilă să ne pătrundă complet. Să trăim în fiecare zi această poruncă a iubirii care îmbrăţişează într-un singur moment iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Să facem în aşa fel încât cuvintele sublime ale lui Cristos să devină viaţă trăită în concretul fiecărei zile, în multitudinea relaţiilor care ne înconjoară, în diferitele medii de lucru în care suntem chemaţi să activăm. Să dăm un chip şi un nume aproapelui nostru şi să-l iubim aşa cum ne iubim pe noi înşine.

Marian Gaşpal

Diverşi alţi autori Ritul latin