Start > Ritul latin > Duminica a XXX-a de peste an

Duminica a XXX-a de peste an

26 September 2009
1,291 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXX-a de peste an (Anul B)

Evanghelia de astăzi îl prezintă pe Isus care iese din Ierihon, când, iată, Bartimeu, un orb care ședea de-a lungul străzii ca să cerșească, începe să-l strige. Ierihon este o pată intensă de culoare verde, care iese puternic în evidență pe fondul nisipului maroniu al deșertului care îl înconjoară. Vechiul Testament vorbește despre cucerirea sa de către evreii conduși de Iosua, reprezentându-l pe acel Dumnezeu care face să se prăbușească zidurile cetății inamice.

Orbirea, adesea cauzată de clima nisipoasă, era o realitate des întâlnită în Palestina și care te făcea inapt de muncă. Pe lângă aceasta, evreii considerau boala într-o oarecare măsură ca fiind cauzată de păcat. În orice caz, bolnavii nu aveau prea multe speranțe, deoarece atunci nu erau pensii, nu era nici asistență socială și pentru cine nu putea munci singura speranță de a supraviețui era cerșitul la marginea străzilor. În această situație se afla și Bartimeu, orb, lipsit deci de autonomie, nefiind în stare să-și conducă și să aibă grijă de propria viață. El nu cunoaște strada, nu-i vede marginile. Nu poate să facă altceva decât să cerșească, să ceară ajutor, să depindă de alții.

Bartimeu este imaginea păcătosului lipsit de har, incapabil să iasă din întuneric, concentrat asupra lui însuși în așa fel încât nu vede decât propriile interese egoiste, proiecții ale unei realități imaginare necunoscute. Păcătosul este tocmai acela care cerșește speranța. Pentru o viață care în fond îi apare goală, întunecată, el cheltuiește mult în căutarea obositoare de a-și satisface dorințe și aspirații care, în loc să se liniștească, se măresc, aducând cu ele o amărăciune pătrunzătoare, o deziluzie îngrijorătoare și o disperare plină de contradicții. Noi ne credem puternici, deoarece credem că observăm exact realitatea, în timp ce, de fapt, o deformăm adăugându-i criteriile și prejudecățile noastre, care dau culoarea lentilelor prin care percepem lumea.

Bartimeu știe să fie orb. Recunoaște limitele sale, insuficiența sa, însă este convins că a găsit pe cineva care îl poate salva. Atunci, strigă după Isus, îl invocă: “Ai milă de mine, Doamne!”. Un strigăt pe care îl putem face al nostru, deoarece Isus tocmai trece pe lângă noi, ba chiar este aici, în mijlocul nostru, prezent în taina Euharistiei.

Când Isus trece pe lângă Bartimeu, aude strigătul acestuia. Atunci se oprește și îl cheamă. Acesta sare în picioare, își aruncă mantaua și aleargă la El. Un act neobișnuit pentru un evreu de rând pentru care mantaua era prețioasă, ea nu se putea da nici măcar ca zălog, deoarece era folosită și ca învelitoare pentru timpul nopții. Să ne imaginăm, deci, valoarea pe care o avea acea manta pentru un sărac. Cu toate acestea, orbul nu-i mai dă importanță, face gesturi rapide, decise. Nu vede, dar se agită și fuge spre Cristos pe care-l numește “Maestru”, deoarece i-a recunoscut puterea care îl face învățător, ghid și sfătuitor. După un scurt dialog, Isus, milostivindu-se de Bartimeu, i-a redat vederea.

În viața sfântului Iacint, călugăr dominican de origine poloneză, se citește că, pe data de 27 septembrie 1244, acesta se afla în apropierea catedralei din Cracovia lângă trăsura unei matroane al acelui loc, care se numea Vitoslavia. Împreună cu nobila doamnă se coborâră și cei doi copii ai ei de șapte ani care se țineau de mână. Amândoi erau orbi. Mama se pune în genunchi în fața sfântului Iacint și-l imploră ca să obțină redarea văzului copiilor ei: “Sunt ca niște monștri, priviți! Ochii lor sunt goi. Aveți milă de noi!”. Sfântul nu reuși să-și stăpânească lacrimile. Se apropie de cei doi micuți orbi, îi sărută pe frunte, apoi le făcu semnul sfintei cruci pe cavitatea goală a ochilor, spunând: “În numele lui Isus Cristos care este Lumina lumii, vă poruncesc la amândoi să vedeți. Iluminați-vă, iluminați-vă în numele Domnului”. Credința sa a fost răsplătită. Cei doi gemeni mici imediat au simțit cum li se umflă ochii și, deschizându-și pleoapele, au văzut lumina soarelui.

Așa cum am auzit și în acest exemplu, singurul care ne poate salva de orbirea noastră este Isus Cristos, Lumina lumii, dacă-l invocăm din toată inima strigând: “Ai milă de noi, Doamne”. Isus îi redă lui Bartimeu vederea pentru că El este Mântuitorul. Acest lucru îl spune și sfântul Paul cu mare convingere în lectura a doua. Așa cum Marele Preot oferea sacrificii lui Dumnezeu pentru binele oamenilor, pentru a cere iertare păcatelor lor, la fel, Isus Cristos s-a oferit pe sine însuși ca sacrificiu lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. În acest sens, el este Marele Preot, asemenea lui Melchisedec, un personaj misterios din Vechiul Testament, rege și preot care i-a ieșit în întâmpinare lui Abraham și care este figura profetică a lui Cristos. Există o strânsă legătură între Vechiul și Noul Testament, așa cum ne spune și Conciliul al II-lea din Vatican în Constituția dogmatică despre revelația divină: “Deși Cristos a încheiat Noul Legământ în sângele său, totuși cărțile Vechiului Testament, preluate integral în propovăduirea Evangheliei, își dobândesc și își manifestă semnificația deplină în Noul Testament pe care, la rândul lor, îl luminează și îl explică” (Dei Verbum 16). Este Isus Cristos cu Pătimirea sa care a răscumpărat oamenii, realizând astfel profeția lui Ieremia pe care am ascultat-o în prima lectură: “Bucurați-vă, pentru că Domnul a salvat pe poporul său, l-a adunat de la extremitățile pământului, a vindecat orbul și șchiopul, mângâindu-i pe aceia care mai înainte plângeau”.

Așadar, și noi putem spera în mântuire, însă recunoscând mai întâi că suntem orbi, păcătoși, și apoi invocându-l pe Isus, singurul care ne poate salva. Însă pentru aceasta este necesar să ne aruncăm și noi mantaua, să lăsăm deoparte lucrurile noastre sigure, și astfel, ca niște orbi, să căutăm să ne prindem cu putere de mâna sigură și protectoare a lui Cristos.

Acest anunț de speranță și de mântuire, pe care evanghelia îl propune cu putere, trebuie să-l experimentăm și noi în viața noastră, și, totodată, trebuie să-l și transmitem. Isus, când se hotărăște să cheme orbul, nu-l cheamă în mod direct, ci îl cheamă prin intermediul mulțimii care îl urma. Suntem noi mulțimea care îl urmează pe Cristos, și la fel ne cere și nouă astăzi, să-i chemăm pe cei îndepărtați, pe cei care nu cunosc iubirea lui Isus. Astfel, dacă avem în casă un bolnav, să-i spunem că Isus îl iubește, că suferințele sale oferite pentru iubirea Domnului dau un sens bolii sale. Să-l facem cunoscut pe Isus copiilor noștri, să-l amintim celor bătrâni, să-l facem partener în munca noastră, deoarece datoria noastră este de a-l chema pe fiecare om din lume, de a spune tuturor vestea cea bună despre un Dumnezeu care iubește și mântuiește, pentru ca, așa cum spune profetul Ieremia, “toți să se adune într-o mare mulțime din toate colțurile pământului”. Lumea așteaptă ca noi să-i spunem despre adevărul lui Cristos și despre mântuirea sa. Pentru asta să facem al nostru strigătul pe care sfântul Ignațiu de Loyola l-a adresat misionarilor săi: “Să mergem și să incendiem totul cu focul iubirii și al credinței!”.

De aceea, să fim ca o candelă aprinsă de adevărul și de iubirea lui Isus care luminează și, fără să se diminueze, aprinde și alte candele pentru a ilumina și alte locuri. Și astfel, lumea nu va mai fi un loc plin de orbi, ci plin de lumină.

Iulian Tancău

Ritul latin