Predici

Liturgia cuvântului, propusă pentru această duminică, ne relatează tema morţii răscumpărătoare a Mântuitorului nostru Isus Cristos prezentă în pericopa evanghelică (din Sfântul Marcu), în figura profetică a Slujitorului lui Iahve (din prima lectură) şi în actualizarea valorii crucii lui Cristos glorificat la dreapta Tatălui din cea de-a doua lectură.

Fiul Omului nu a venit să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi.

Aceste cuvinte ale lui Isus Cristos, luate din Evanghelia după sfântul Marcu din această duminică, sunt ca un fir roşu, călăuzitor, pentru întreaga viaţă creştină.

Isus Cristos însuşi a dobândit mântuirea tuturor oamenilor, tocmai prin viaţa sa de ascultare şi de slujire oferită Tatălui său ceresc. Evanghelia de astăzi ne arată singura cale pe care trebuie să o urmăm: calea slujirii. Această cale parcursă de Isus Cristos trece prin suferinţă şi prin cruce; ea trebuie să treacă şi prin viaţa discipolilor săi. Nu poate fi o altă cale.

Iată de ce Isus Cristos, la rugămintea mamei fiilor lui Zebedeu (pe care ne-o relatează evanghelia de astăzi), dorind să protejeze iubirea ei maternă, se adresează lui Iacob şi lui Ioan spunându-le: “Puteţi să beţi paharul pe care îl beau eu?” Iar când ei au răspuns: “Putem!”, Mântuitorul a adăugat: “Paharul meu îl veţi bea, dar eu nu pot dispune ca cineva să stea la dreapta sau la stânga mea, pentru că aceste locuri sunt ale acelora pentru care au fost pregătite”.

Scrierile Noului Testament confirmă promptitudinea răspunsului celor doi ucenici fraţi, care ulterior au dat, conform promisiunii lor, mărturie de credinţă cu preţul vieţii lor. Într-adevăr, Iacob şi-a dat viaţa pentru Cristos, fiind martirizat de Irod Agripa, iar fratele său, Ioan, a murit în exil.

Prin modul de a răspunde celor doi fraţi şi mamei lor, Isus Cristos vrea să-i conştientizeze că atribuirea “locurilor” în patria cerească nu poate fi concepută ca un drept al omului sau ca o datorie, o obligaţie a lui Dumnezeu; această atribuire este un dar liber, pe care Dumnezeu îl face conform înţelepciunii, dreptăţii şi libertăţii sale infinite.

Folosindu-se de această ocazie prilejuită de rugămintea celor doi fraţi şi a mamei lor, Isus Cristos ne aminteşte tuturor că pentru a lua parte la triumful său nu trebuie să fim slujiţi, ci să-i slujim pe alţii aşa cum a făcut El însuşi. El ne prezintă “regula” pe care trebuie să o urmăm: de a ne opune mentalităţii acestei lumi bazată pe voinţa de dominare şi de putere, pe rivalitate şi violenţă. El ne indică “legea primară” a comunităţii creştine: “Cel ce vrea să fie mare între voi să fie servitorul vostru; cel ce vrea să fie primul între voi să fie sclavul tuturor”.

Ce vrea să spună Isus Cristos cu aceste lucruri? Care este mesajul acestor cuvinte? Vrea să spună că, în mijlocul comunităţii creştine, cei chemaţi să conducă trebuie să-şi îndeplinească mandatul lor cu spirit de slujire, făcându-se “totul tuturor” şi urmărind numai binele comun. Măreţia vine din slujire, din caritate; dar slujirea trebuie să fie ca aceea a lui Isus Cristos. El este paradigma, idealul suprem de slujire. Isus Cristos nu numai că a venit pentru a se face “slujitorul tuturor”, dar a şi îndeplinit această voinţă a sa într-un mod sublim: “…dându-şi viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi”. Într-adevăr, exemplul său personal este prezentat ca o probă şi, în acelaşi timp, ca o normă pentru toţi cei care vor să-l urmeze.

Astfel, în persoana sa se împlineşte întocmai profeţia “Slujitorului lui Iahve” prezentată în prima lectură. În această primă lectură se descrie moartea de ispăşire a Slujitorului credincios. În lumina Noului Testament vedem realizată în Isus Cristos figura Slujitorului, a Slujitorului care suferă, aşa cum ne descrie profetul Isaia.

Lectura a doua, din Scrisoarea către Evrei, este în perfectă concordanţă cu celelalte două, prezentându-ni-l pe Isus Cristos din ceruri în actul mijlocirii sale veşnice şi universale: Marele Preot care ştie să înţeleagă slăbiciunea noastră, căci şi El a fost încercat în toate asemenea nouă, cu singura deosebire că nu a păcătuit.

Cât priveşte psalmul responsorial din această duminică, trebuie spus că el este un act de credinţă în promisiunea făcută de Dumnezeu de a ne elibera de moarte. Versetele alese vestesc fidelitatea lui Dumnezeu în a-şi îndeplini cuvântul dat. Făcând legătura cu prima lectură şi evanghelia, alegerea versetelor este importantă căci proclamă eliberarea de moarte a aceluia care speră în harul Domnului.

Aşadar, ideea principală ce rezultă din evanghelia duminicii de astăzi este aceea că fiecare dintre noi este chemat la slujire printr-o solidaritate fraternă. Odinioară, sfinţii se solidarizau cu toţi oamenii, în mod special cu cei bolnavi şi neajutoraţi…, Cristos poartă crucea omenirii întregi…, iar noi? Noi ce facem? Care este slujirea noastră? Cum este ea?

Cu mai mult timp în urmă, un tânăr a reuşit să ajungă pe o mică insulă din arhipelagul grecesc, vestită pentru frumuseţea aranjamentelor sale florale. Era o insulă predilectă a regilor, iar oamenii de rând doar auziseră de ea. Pe această insulă trăia un singur om, un grădinar, căruia i se datora toată frumuseţea aranjamentelor florale. Tânărul a vorbit câte ceva cu grădinarul, iar la un moment dat l-a întrebat: “Şi de cât timp vă îngrijiţi ca această insulă să fie atât de minunată?” “De vreo 27 de ani” – răspunse grădinarul. “Şi în tot acest timp, câţi regi au trecut să vadă aceste minunăţii?” – întrebă din nou tânărul. “Trei” – răspunse grădinarul. “Şi când a fost regele pe aici ultima oară?” – insistă tânărul. “În urmă cu doisprezece ani. Mereu sunt singur şi rar de tot se întâmplă ca cineva, aşa ca dumneata, să ajungă aici”. Atunci tânărul, surprins peste măsură zise: “Şi totuşi, slujiţi cu atâta devotament şi sacrificiu, atât de îngrijit este totul încât Măria Sa regele ar putea veni chiar mâine!” La care grădinarul, zâmbind, îi răspunse: “Astăzi domnule, astăzi!”

Ce exemplu de slujire! Acest grădinar era mereu pregătit, gata oricând să facă dovada slujirii sale. Câţi dintre noi pot spune că sunt pregătiţi ca Regele să vină “astăzi”? Sau cât de mult seamănă slujirea noastră cu slujirea de care a dat dovadă acest simplu om, acest grădinar?

Sfântul Francisc din Assisi obişnuia să repete adesea: “Fericit este acela care iubeşte şi nu aşteaptă apoi să fie iubit; fericit este acela care slujeşte şi nu aşteaptă apoi să fie slujit”. Câtă dreptate în doar câteva cuvinte!

Într-adevăr, toată viaţa creştinului trebuie să fie o slujire, căci fericirea cerească se dobândeşte numai prin sacrificiu, prin dăruire de sine. Isus Cristos ne-a precedat: ni s-a dat exemplu de urmat. Acum, este rândul nostru, al tuturor. Să-l urmăm cu fidelitate!

Ciprian Roca

Diverşi alţi autori Ritul latin