Start > Ritul latin > Duminica a XXVI-a de peste an

Duminica a XXVI-a de peste an

26 September 2009
1,990 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXVI-a de peste an (Anul B)

După ce am ascultat mesajul evanghelic pe care Biserica ni-l propune în această duminică, observăm că textele biblice ne dezvăluie, în primul rând, intervenția minunată a lui Dumnezeu, care trimite Spiritul său Sfânt asupra celor ce cred într-ânsul. Acele persoane care au primit darul Spiritului Sfânt au nobila misiune de a deveni principali mesageri ai cuvântului lui Dumnezeu și adevărate puncte de reper pentru ceilalți oameni. Dumnezeu, în marea sa bunătate, trimite și astăzi Spiritul său Sfânt asupra fiilor săi. Suntem noi oare mereu pregătiți să primim cum se cuvine acest mare dar care vine direct de la Tatăl nostru ceresc?

Se povestește despre un om că adesea stătea pe malul unui râu și privea la apa cristalină. Într-o zi, a luat din apă o piatră frumos șlefuită, netedă și fără colțuri. Piatra era de o frumusețe rară. A analizat atent acea piatră, iar în cele din urmă a zdrobit-o de o piatră mai mare. Atunci a observat că, deși acea piatră stătea de atâția ani în apă, ea era uscată pe dinăuntru. De multe ori ne asemănăm și noi cu acea piatră, auzim mereu cuvântul lui Dumnezeu, dar trece pe lângă noi fără să ne pătrundă, iar noi ne lăsăm în continuare pradă propriului nostru egoism și propriilor noastre interese. Astăzi, Biserica ne învață să ne lăsăm pătrunși de cuvântul lui Dumnezeu, să lăsăm cuvântul divin să intre în noi pentru a ne înmuia inima, căci doar așa putem deveni adevărați fii ai lui Dumnezeu.

Prima lectură, luată din Cartea Numerilor, ne dezvăluie o scenă memorabilă din istoria poporului israelit. În centru îl întâlnim pe Moise confruntându-se cu nemulțumirea poporului care plânge din cauza lipsei cărnii, considerând că mana dată de Domnul nu este suficientă. Moise îi cere lui Dumnezeu o intervenție, iar Domnul, în marea sa bunătate, promite ajutor.

La porunca Domnului, Moise convoacă șaptezeci de bătrâni asupra cărora Domnul trimite Spiritul său, care era și asupra lui Moise, făcându-i să profetizeze. Adică le dăruiește capacitatea de a citi evenimentele, de a le interpreta pentru a găsi în ele voința divină. Dumnezeu, trimițând Spiritul său asupra celor șaptezeci de bătrâni, ajută poporul să dea un sens peregrinării prin deșert, sărăciei, dificultății drumului. Surprinzător este faptul că Duhul Domnului coboară și asupra celor doi bătrâni care au rămas în tabără, aceștia fiind, în acest fel, străini de celebrarea care i-a avut ca protagoniști pe Moise și pe ceilalți membri din popor. Imediat s-au auzit voci care spuneau: cei doi bătrâni nu pot să intre în rândul celor șaptezeci, prin urmare, trebuie să tacă. Moise, omul credinței, le spune acestora că Domnul a voit să le dea celor doi bătrâni Duhul său și că ar fi minunat dacă tot poporul lui Dumnezeu ar fi format numai din profeți.

Pentru Moise, toți cei care au credință pot primi de la Dumnezeu ajutorul sau puterea de a sesiza voința sa și de a o vesti și altora prin cuvinte și fapte. Pentru a primi Spiritul lui Dumnezeu nu este necesar să fim plini de El, ci trebuie să credem în puterea Duhului pentru a-l putea primi cu inima deschisă. Și nouă, Dumnezeu ne oferă prin cuvânt și spirit, păzit și păstrat în Biserică, cheile pentru a înțelege, pentru a interpreta evenimentele pe care le experimentăm zilnic și care la prima vedere ar părea inexplicabile sau chiar absurde.

Evanghelia și lectura a doua, luate din Scrisoarea sfântului Iacob, cuprind o acuză violentă împotriva oamenilor care trăiesc doar pentru a-și satisface propriul egoism. Cei care adună cu aviditate doar pentru ei, cei care îi frustrează pe alții prin avantajele lor, cei care se complac în plăceri având impresia că astfel dau sens vieții, toți aceștia sunt plini de egoism, de răutate, întrucât pun satisfacerea dorințelor și plăcerilor lor pe primul loc în viață.

Oare cine se mai întreabă astăzi ce vrea Dumnezeu de la el? Ne-am întrebat vreodată dacă tot ceea ce posedăm ne este indispensabil? Probabil vom rămâne stupefiați când vom vedea câte lucruri inutile încarcă viața și casa noastră. Egoismul este un mare viciu al societății noastre, un cerc vicios din care nu suntem capabili să ieșim, întrucât ne-am obișnuit așa și totul pare normal. Soluția, unica speranță de salvare, este Isus Cristos și iubirea lui care se revarsă acolo unde lucrează Duhul lui Dumnezeu. Cel care trăiește în numele lui Isus va învinge egoismul, va face din viața sa o profeție și va slăvi puterea lui Dumnezeu.

În comunitatea noastră sunt multe exemple luminoase de credincioși care pot fi numiți profeți. Să căutăm în jurul nostru aceste persoane, căci în ele locuiește Duhul lui Dumnezeu, sunt pietre prețioase ale comunității, sunt un dar pentru noi toți. Dar să nu-i delegăm pe ei pentru a-l reprezenta pe Domnul, deoarece fiecare dintre noi este chemat să fie profet, adică interpret fidel al voinței lui Dumnezeu.

Duhul lui Dumnezeu este în noi, însă noi trebuie să-l primim și să-l căutăm, El nu ia în stăpânire sufletul nostru fără voința noastră. Calea prin care venim în întâmpinarea Spiritului ne-a indicat-o însuși Isus: este curăția, ascultarea, sărăcia. Trebuie să nimicim mizeria care ne acoperă, egoismul care ne apasă, păcatele care ne perturbă sufletul. Așa cum agricultorul curăță copacii, tăind ramurile uscate sau cele care împiedică o dezvoltare sănătoasă, tot la fel, și noi trebuie să îndepărtăm tot ceea ce împiedică sau se opune planului lui Dumnezeu.

Pericolul de a cădea în păcat este mare din cauza firii noastre păcătoase, însă noi nu trebuie să ne lăsăm învinși de fire, căci Dumnezeu ne dă harul de a fi mereu învingători. În această privință, avem întrebarea pe care sfântul Ludovic al XII-lea i-a adresat-o secretarului său, Mussart: “Este mai bine să fii bolnav decât să comiți un păcat de moarte?” “Aș prefera să comit treizeci de păcate de moarte”, răspunse Mussart, “decât să fiu lepros, de exemplu”. “Dar cum este posibil?” “Uite așa”, spuse Mussart, “dacă mă vei întreba de mii de ori, voi da același răspuns”. “Ah, Mussart inconștient!”, spuse Ludovic. “Tu te înșeli, deoarece nu lepra este cea mai gravă pedeapsă. Ascultă-mă bine! Când un lepros moare, este salvat de orice infirmitate; dar dacă moare un om care se află în păcat și nu are căință, pedeapsa sa va fi maximă și nu va mai fi schimbată niciodată.” Oare sunt și astăzi persoane care posedă această concepție? Este necesar să devenim curați, astfel încât atunci când intervine o anumită problemă scopul nostru să nu fie câștigul, ci împlinirea voinței lui Dumnezeu pe care Duhul lui Cristos ne-o revelează.

Prin Cristos, în Cristos și cu Cristos, orice clipă din zi să fie oferită lui, în umilință, întrucât ea singură poate să corecteze atitudinile noastre rele produse de egoismul care ne apasă. Doar astfel vom parcurge un drum sfânt, adică un pelerinaj al iubirii care seamănă cu o scară care ajunge până la Dumnezeu. Legat de acest lucru, sfântul Augustin obișnuia să spună: “Pentru aceasta se bucură și îngerii, căci atunci când oamenii se îndepărtează de lucrurile pământești, devin asemenea lor și înaintează în fața tronului lui Dumnezeu”. Putem spune că și creștinii sunt îngeri, însă numai cu o singură aripă. Vom putea zbura doar dacă vom fi mereu în comuniune deplină cu trupul mistic al lui Cristos, adică Biserica.

Eduard Farcaș

Ritul latin