Predici

Am citit într-o carte câteva afirmaţii deosebite pe care vi le redau: Creştinismul este escatologic dintru început şi până la sfârşit şi nu numai în apendice; toată propovăduirea creştină, întreaga existenţă creştină, Biserica însăşi în fiinţa sa, toate sunt caracterizate de orientarea lor escatologică (Moltmann). Odată cu învierea lui Isus, de fapt, lumea şi istoria au intrat în faza lor finală, în plinătatea timpurilor. Promisiunile lui Dumnezeu s-au împlinit, iar cerurile noi şi pământul nou deja s-au inaigurat. Dumnezeu deja şi-a spus cuvântul definitiv în Cristos; în noi deja a fost pus Duhul care constituie sămânţa realităţilor viitoare (MAC p. 1010).

Ce vor să spună toate acestea?

Vom înţelege aceste afirmaţii teologice, dacă vom înţelege mai întâi sensul exact al cuvântului atât de des folosit: escatologic – vorbire despre «eschaton» – care înseamnă unirea tuturor forţelor spirituale spre a atinge perfecţiunea finală, unirea totală cu Dumnezeu, care a început, dar nu s-a sfârşit (cf. Giacomo PANTEGHINI, L’Orizzonte Speranza, Ed.Messagero, Padova 1991, p. 9 ş.u).

Profetul Daniel pune în centrul escatologiei sale (Lec. I-a:Dan 12, 1-3) ca nucleu de unire a tuturor forţelor spirituale, pe arhanghelul Mihail, fiindcă acesta a reuşit odinioară să adune în cer în jurul său pe toţi îngerii buni şi să-l învingă pe Lucifer, iar acum va reuşi să-i adune pe aleşii lui Dumnezeu dintre oameni spre a realiza împreună trei lucruri deosebit de importante: salvarea poporului, învierea morţilor şi strălucirea drepţilor… La întrebarea arhanghelului Mihail: Quis ut Deus? – «Cine este ca Dumnezeu?» – nimeni nu a putut răspunde până la împlinirea vremurilor, afară de Isus: Ego ut Deus – Eu sunt Fiul lui Dumnezeu. El s-a arătat lumii în calitate de Emanuel – Dumnezeu cu noi – spre a uni toate forţele spirituale ale omenirii călăuzind-o spre Tatăl: Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14, 6).

Evanghelia de azi (Mc 13, 24-32) ni-l prezintă pe Isus mai presus de arhanghelul Mihail: el vine pe norii cerului, adică cu forţa divină a Duhului Sfânt; îngerii sunt ai săi; El îi trimite în misiune; el îi pregăteşte pe ucenicii săi ca să ştie să trăiască evenimentele istorice în perspectiva viitorului, fiindcă soarta lor va fi în istorie ca şi aceea a Învăţătorului lor: prin Cruce vor conduce. Cine le va pune în evidenţă puterea Crucii? Darul Duhului Sfânt, darul evlaviei. Acesta a pus în evidenţă Crucea Învăţătorului.

Fiul omului este evlavios (pios) prin excelenţă. Sf. Petru în prima sa predică de după Rusalii arată evreilor din psalmul 16, 10 că Dumnezeu l-a înviat pe Fiul său tocmai datorită evlaviei, pioşeniei Lui, nelăsând pe cel evlavios să vadă putrezirea (Fap 2, 27). Sfânta Scriptură ne arată clar că evlavia lui Isus faţă de Tatăl l-a dus la împlinirea voinţei acestuia în cele mai mici amănunte (cf. In 8, 29; 9, 31); evlavia îl face pe Isus să-i ofere Tatălui un cult desăvârşit (Evr 10, 5-10); evlavia îi inspiră rugăciunea arzătoare din grădina Măslinilor şi oferirea jertfei dureroase prin care ne sfinţeşte (cf. Mc 14, 35 ş.p.); evlavia îl face mare preot (Evr 7, 26), a cărui rugă a fost ascultată de Dumnezeu datorită evlaviei sale (id. 5, 7). Din aceste motive «misterul lui Cristos» este numit misterul evlaviei (pietăţii) (1Tim 3, 16). În Isus Cristos evlavia faţă de Dumnezeu realizează planul mântuirii; în el evlavia creştinului îşi află izvorul şi modelul (Dizionario di Teologia Biblica p. 923).

Lipsa evlaviei de pe chipul omului de azi arată internul său: lipsa credinţei. Lipsa credinţei arată apropierea parusiei, ziua de apoi: Când va veni Fiul omului, va mai găsi oare credinţă pe pământ? (Lc 18, 8).

Apropierea Zilei Domnului este sigură. Nesigur este momentul istoric al ei. Isus ne arată clar că acel moment istoric face parte din pedagogia Tatălui, este un secret al său. Dar tocmai secretele ne fac curioşi, interesaţi, prudenţi.

Lipsa credinţei din acea zi poate proveni din două motive: ori Dumnezeu nu-şi va mai revarsa darul său în suflete, ori oamenii vor refuza acest dar. Însă Dumnezeu este credincios iubirii sale: prin Fiul său va da întotdeauna omului ceea ce îi este necesar pentru mântuire: credinţa. Omul va fi acela care va refuza darul.

Din clipa în care pe feţele oamenilor nu se va mai citi evlavia, ci ura, lăcomia, trufia etc, putem constata iminenţa parusiei, venirii Domnului. Dar, din moment ce îngerii vor fi trimişi să adune pe cei aleşi, adică pe cei evlavioşi, înseamnă că vor fi şi oameni credincioşi la venirea lui Isus a doua oară, numai că această credinţă trăită de cei pioşi nu va fi luată în seamă de mulţi, va fi dispreţuită, neglijată, uitată. Şi cum cei evlavioşi sunt cei săraci, bolnavii, bătrânii, văduvele şi orfanii, cei închişi şi toţi marginalizaţii societăţii de consum, aceştia vor fi capul de acuză la judecată contra celor ce şi-au pierdut credinţa din cauza lăcomiei după averi, onoruri şi plăceri păcătoase.

După discursul propriu-zis al lui Isus, iată câteva îndemnuri date de Învăţător ucenicilor săi, valabile şi pentru noi: creştinii n-au motiv să se descurajeze din cauza lipsei de credinţă în cei mulţi, ci din contra, au posibilitatea să descopere pe adversarii acestor vremuri apocaliptice; este suficient să acţioneze ca agricultorii care, observând frunzuliţele abia înverzite ale smochinului, ştiu că a sosit vremea bună pentru arat şi însămânţat, pentru faptele bune, pentru trăirea din plin a credinţei. Isus mai face o referinţă la distrugerea templului într-un moment al istoriei tocmai pentru că nu păstrează şi nu pune în evidenţă adevărata credinţă prin evlavie, ci a devenit ca o peşteră de tâlhari (cf. Mt 21, 13). Noul nucleu de coeziune spirituală şi forţă escatologică devine Cristos înviat, glorios, şezând de-a dreapta Tatălui şi acţionând în Biserica sa prin Duhul Sfânt. În parusie se vor distruge şi templele noastre din piatră, cărămidă, ciment şi beton, dar vor rămâne să strălucească templele vii ale Duhului Sfânt în care Cristos şi-a oficiat misiunea sa de mare preot, despre care ne vorbeşte lectura a II-a (Evr 10, 11-14. 18).

Ce ne spune unica jertfă a lui Cristos, pe care autorul scrisorii pune accentul?

Isus, jertfa oferită o singură dată, s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Aşa cum am arătat: evlavia i-a adus jertfa la desăvârşire; nu mai avea nici un motiv s-o repete. Preoţii Vechiului Testament, conştienţi de imperfecţiunea felului în care jertfeau şi ce ofereau ca jertfă, rămâneau mereu cu gustul amar, neplăcut, că ceea ce au făcut, cum au făcut şi ce au oferit pe altarul de jertfă, nu-i suficient de bine făcut şi prin urmare trebuie repetat.

Şederea lui Isus Cristos la dreapta lui Dumnezeu arată în mod elocvent că opera sa este desăvârşită şi va continua să fie mereu izvor de împăcare între Dumnezeu şi oameni până la sfârşitul veacurilor. Unica sa jertfă desăvârşită va fi mereu izvorul desăvârşirii umane şi forţa care îi va atrage la dreapta sa, când va veni ca judecător pentru cei de la stânga sa.

Toate lucrurile tind spre Cristos care va rezuma în sine întreaga creaţiune (cf.Ef 1,9).

Salvator al omului, Cristos este şi salvatorul Universului. În acest efort, în această tensiune de a rezuma şi desăvârşi toate în Cristos, creştinul, asumat de Cristos, este chemat să desfăşoare un rol de neînlocuit: cu munca, jertfa şi rugăciunea sa în Cristos să umanizeze această lume şi să pregătească acea transformare a Universului în ceruri noi şi într-un pământ nou care să inaugureze împărăţia definitivă a lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, creştinul este chemat să fie în lume ceea ce este sufletul în trup (Scrisoare către Diogenet 6). Într-un fel, această misiune a omului faţă de Univers, este o datorie de recunoştinţă faţă de Cristos prin care toate s-au făcut (In 1, 3) şi ne-au slujit ca trepte de înălţare spre Creator.

Filozoful Bergson, către sfârşitul cărţii sale Cele două izvoare ale moralei şi ale teologiei, invită tot neamul omenesc să se forţeze pentru ca şi planeta noastră, atât de refractară divinului, să împlinească funcţia esenţială a Universului care este o maşină de fabricat zei. Menirea Universului până în parusie este aceea de a ne face zei, adică să ne ducă la o cât mai mare asemănare cu Dumnezeu prin cunoaştere, ca în ziua de apoi, omul, îndumnezeit prin Cristos, prin evlavia sa, să devină izvor de înnoire a toate în Cristos, a întregului Univers, spre a deveni vrednic să domnească cu Cristos de-a dreapta Tatălui.

Misiunea este grea, dar o putem îndeplini, dacă ne rugăm cu adevărata evlavie: Doamne, Dumnezeul nostru, dă-ne, te rugăm, să te urmăm cu bucurie, căci numai slujindu-te necontenit pe tine, izvorul oricărui bine, putem afla fericirea deplină şi nepieritoare. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin