Predici

Liturgia cuvântului ne îndreaptă privirile şi în această duminică spre Cristos, pentru a vedea în el un dar esenţial al regalităţii, pe care Duhul Sfânt i l-a pus în suflet: darul cunoştinţei sau ştiinţei. Încă de la început trebuie să ţinem cont de o axiomă: Nimeni nu dă nimic, dacă nu ştie pentru ce să dea. Dar, dacă cineva dă tot ce are, înseamnă că ştie pentru ce dă.

Am ascultat lecturile. Văduva din Sarepta, la cererea lui Ilie, dă tot ce avea de mâncare pentru ea şi pentru fiul ei. Ce a ştiut? Văduva de la templu dă ultimii bănuţi, strictul necesar pentru viaţă. Ce a ştiut? Autorul Scrisorii către evrei ne-a vorbit în fragmentul ascultat despre faptul că Isus, nu a dat ceva din strictul necesar vieţii, ci s-a dat total pe sine însuşi. Ce a ştiut că va realiza prin această jertfă? Autorul ne-a dat şi răspunsul pe care îl vom asculta şi analiza.

Oferirea propriei existenţe pentru salvarea vieţii celor dragi porneşte dintr-un instinct pus de Creator în firea unor fiinţe vii. Sunt animale şi păsări care fac acest gest eroic. Dar, a-şi jertfi existenţa pentru un necunoscut, ba mai mult, chiar pentru un duşman, nu mai este vorba de instinct ci de o cunoaştere care vine direct de la Dumnezeu prin credinţă şi ca un dar al Duhului Sfânt.

În prima lectură (1Rg 17, 10-16) găsim acest «dar al Duhului» în sufletul acelei văduve din Sarepta. Dumnezeu îl asigură pe Ilie cu aceste cuvinte: Am dat poruncă unei văduve să-ţi dea de mâncare (v.9). A-i da poruncă înseamnă a-i da cunoaşterea unui motiv superior existenţial. Ilie, la rândul său, plin de credinţă în acest cuvânt al lui Dumnezeu, cunoaşte voinţa lui Iahve şi o împlineşte cu fidelitate. Iar împlinirea voinţei divine produce minunea.

Din credinţa în cuvântul lui Dumnezeu ne vine adevărata cunoaştere a sensului existenţei: suntem total în mâna lui Dumnezeu; putem avea toate bogăţiile lumii şi, cu toate acestea, nu putem prelungi viaţa cu o clipă; putem să nu avem nici strictul necesar, dar putem să ne salvăm viaţa prin credinţă.

Văduva din Sarepta este semnul iubirii lui Dumnezeu faţă de orice fiinţă umană, este simbolul şi personificarea neamurilor păgâne chemate la credinţă, fiindcă numai din ea se naşte generozitatea desăvârşită. Iar generozitatea desăvârşită nu constă în a da mult sau puţin, ci în a da totul (cf. CBL p. 352-353).

Această lecţie ne-o oferă şi Evanghelia de azi (Mc 12, 38-44). A da ceea ce eşti valorează mult mai mult decât a da ceea ce ai.

După ce şi-a prezentat cazul oarecum excepţional al unui cărturar care nu era departe de împărăţia lui Dumnezeu, evanghelistul Marcu se întoarce la vechea antipatie faţă de clasa sus pusă a Israelului. Isus denunţă în acest episod falsa ştiinţă a acelor «învăţători», cărora le lipsea adevărata cunoaştere a Sfintei Scripturi. Cărturarii se pierdeau într-un labirint de subtilităţi spre a demonstra descendenţa davidică a viitorului Mesia, dând o importanţă excesivă acestui argument, datorită nerăbdării lor de a avea un rege teocratic menit să-i elibereze în mod miraculos de sub jugul autorităţii romane de ocupaţie (cf. CBL p. 1093-1094). Isus, din contra, urmăreşte să le dea convingerea că misiunea sa mesianică este îndreptată spre eliberarea lor de propria asuprire: copleşiţi de ignoranţă şi de nedreptăţi faţă de cei săraci, spre care s-au îndreptat întotdeauna ochii lui Dumnezeu, iar ei îi asupresc. Isus vrea să le spună acel dicton atât de cunoscut: «Medice, cura te ipsum».

Să privim mai departe! Văduva a dat din strictul necesar, în contrast cu cei bogaţi care dădeau ceva mai mult, nu dintr-a lor, ci din ceea ce jecmăniseră de la văduve şi orfani; şi, ceea ce este şi mai grav, prin acest gest, nici măcar reparatoriu, îşi căutau glorie, cinste şi mărire din partea celor nedreptăţiţi. Cum să nu-l supere pe Isus această dublă nedreptate? Isus vrea să le spună: Eliberaţi-vă mai întâi de nedreptatea proprie şi Dumnezeu vă va elibera de asuprirea romană!

În schimb, gestul ascuns al văduvei, care pune în tăcere ultimii bănuţi, este un gest de rugăciune, o oferire totală de sine în mâinile Providenţei divine, este un gest izvorât din credinţă şi iubire. Cum să nu trezească admiraţia lui Isus care cunoaşte inimile oamenilor? Isus nu măsoară pe alţi oameni cu metrul nostru care se opreşte la aparenţe, nu măsoară în cifre ceea ce dăm şi nici în kilograme, el măsoară cu etalonul iubirii. A da, asemenea văduvei, înseamnă a da asemenea lui Dumnezeu, care nu dă ceva din bogăţia sa, nu dă din ceea ce are, ci din ceea ce este: viaţa divină proprie. Darul lui Dumnezeu este Isus sărac şi slujitor al oamenilor. Acest Isus nu-i o paranteză în viaţa lui Dumnezeu, ci manifestarea condiţiei însăşi a lui Dumnezeu. El nu-i un bogat venit să viziteze pământul ca turist, El este fratele nostru care s-a făcut sclav, sărac, spre a ne îmbogăţi din bogăţia vieţii dumnezeieşti săraca nostră existenţă debusolată de păcat (cf. MAC p. 1004-1005).

Spuneam chiar la începutul predicii că autorul Scrisorii către evrei, (Lec. a II-a: Evr 9, 24-28), la întrebarea: Ce a ştiut Isus când s-a jertfit total pe sine însuşi, a dat şi răspunsul care este acesta, că nimicind (surpând) păcatul (v.26), se va înfăţişa pentru noi înaintea lui Dumezeu ca mare preot (v.24) şi apoi se va arăta acelora care cu stăruinţă îl aşteaptă spre mântuire (v.28). Deci Isus a ştiut că prin jertfa sa totală va pecetlui o nouă şi veşnică alianţă între Dumnezeu şi om. Cuvântul grec diatheke are un dublu înţeles: alianţă şi ultima voinţă sau testament. Autorul foloseşte cuvântul diatheke cu înţelesul de ultima voinţă, testament. Ceea ce înseamnă că «noua alianţă» va intra în vigoare după moartea lui Cristos.

Cristos este mijlocitorul noii alianţe, nu numai ca mijlocitor între două părţi antagoniste – Dumnezeu şi om – ca reprezentant al oamenilor în faţa lui Dumnezeu (în calitate de mare preot) şi apoi ca reprezentant dumnezeiesc în faţa oamenilor (tălmaciul, apostolul lor), dar mai ales fiindcă este reprezentantul lui Dumnezeu în a determina şi dezvălui voinţa lui din urmă – testamentul său – faţă de oameni. Isus face mai mult, el confirmă şi ratifică această voinţă cu propriul sânge, cu moartea sa. Isus este mărturisitorul şi executorul testamentar al Tatălui în singura sa Persoană. Isus este şi victima de jertfă, care era necesară spre a pecetlui orice alianţă, este şi jertfă de garanţie a testamentului (cf. CBL p. 1789).

Duhul Sfânt ne oferă această cunoaştere a lui Cristos ca mobil al jertfei sale totale, ca noi, la rândul nostru, să ajungem la cunoaşterea destinului nostru în planul divin, când Isus se va arăta acelora care cu stăruinţă îl aşteaptă spre mântuire, spre a fi capabili de «a da totul», numai să nu pierdem Împărăţia lui Dumnezeu. Având din partea Duhului Sfânt plinătatea darului ştiinţei, Isus a cunoscut că numai dând totul se va bucura de învierea totală din partea Duhului Sfânt.

Biserica, la începutul ei, bucurându-se de acest dar al Duhului Sfânt, a unit agapa frăţească cu euharistia. Credincioşii aduceau tot ce aveau şi puneau la dispoziţia tuturor şi prin împărtăşire mărturiseau învierea lui Cristos. Şi pâinea oferită de văduva din Sarepta Sidonului lui Ilie a fost o mărturie, şi bănuţii văduvei de la templu au fost o mărturie, o mărturie de credinţă în Dumnezeul celor vii, o credinţă în înviere.

Pomana şi Euharistia ne fac martori ai învierii. Dacă ştim, cunoaştem, aceasta, atunci pe una trebuie s-o facem, iar pe cealaltă să nu o lăsăm. Spre o mai bună împlinire a lor, să ne rugăm: Dumnezeule atotputernic şi îndurător, înlătură, cu bunătate, tot ceea ce ne stă împotrivă, ca, izbăviţi de orice povoară trupească şi sufletească, să te putem sluji cu toată libertatea. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin