Predici

Să privim spre Cristos Rege care apare la orizont! Nu-l vedem tot deodată. În ultimele două duminici i-am văzut splendoarea înţelepciunii şi gingăşia înţelegerii. Liturgia cuvântului de azi ne prezintă profunzimea mângâietoare a sfatului său. Ne vom convinge că Isus este Rege, fiindcă în El vom descoperi şi contempla plinătatea darurilor Duhului Sfânt. Regele Cristos vine să ne conducă la Tatăl slujindu-ne, adică împărţindu-ne din plinătatea sa har peste har şi să ne adreseze ultimul sfat: «Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii!» (Mt 25, 34).

Ca să înţelegem acum această chemare, să repetăm rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, te rugăm, sporeşte în noi credinţa, speranţa şi iubirea şi, ca să ne învrednicim a dobândi ceea ce ne făgăduieşti, fă-ne să iubim ceea ce ne porunceşti (LR). Poruncile lui Cristos Rege sunt întotdeauna sfaturi, fiindcă ele nu constrâng niciodată libertatea, ci o zidesc: Dacă vreai să intri în viaţă, păzeşte poruncile (Mt 19, 17).

Când profetul Ieremia a simţit chemarea lui Dumnezeu, adresată unui rest, pentru a se întoarce în patrie, a tresărit de bucurie, aşa cum am auzit cu toţii în prima lectură (Ier 31, 7-9). Termenul de rest prezintă în text ceva mai profund. Restul nu este compus din cei scăpaţi de deportare, ca la profetul Amos (3, 12; Is 4, 2-3), ci acel micuţ nucleu al exilaţilor pe care Dumnezeu îi adună spre a continua istoria mântuirii. Acest rest este compus din cei săraci şi constituie obiectul iubirii lui Dumnezeu (cf. MAC p. 994), Iahve va fi pentru ei un tată, şi ei, pentru Dumnezeul lor, nu vor mai fi numai ca un fiu, ci ca primul născut, bucurându-se de toate binecuvântările şi de predilecţia iubirii paterne (cf. CBL p. 672), vor fi moştenitorii lui.

Dacă atât de minunată a fost întoarcerea unui «rest» al Israelului din exil într-o patrie pământească, cât de minunată nu va fi întoarcerea Regelui Cristos de la Tatăl înconjurat de îngerii şi sfinţii săi în virtutea Duhului Sfânt, adică «pe norii cerului»! (cf. Lc 21, 17).

Imaginea acelui rest din prima lectură o găsim în evanghelia zilei (Mc 10, 46-52), este orbul Bartimeu, fiul lui Timeu, care, simţind prin credinţă că ziua mântuirii lui a sosit, striga cu disperare: Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine! Ce sfaturi puteau să-i dea cei care erau în jurul lui Isus, dar nu se bucurau de Duhul lui Isus? Să tacă: Taci! De ce? Isus se îndrepta de la Ierihon spre Ierusalim. Cei din jur se aşteptau ca Isus să-şi facă o intrare triumfală în sfânta Cetate şi acest nenorocit le strica planurile. Ce sfat le dă Isus plin de darurile Duhului Sfânt? Chemaţi-l! Este un sfat valabil pentru toată suflarea omenească: Dumnezeu cheamă la mântuire pe oameni prin oameni: Ai încredere! Scoală-te! Te cheamă! Dar nimeni nu poate înţelege chemarea divină decât prin Cristos, care s-a îndreptat spre Ierusalim ca un simbol al restului care tot spre Ierusalim s-a îndreptat când a pornit din exil. Aici, la Ierusalim, şi Cristos va striga cu disperarea lui Bartimeu spre Tatăl său: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mc 15, 34) şi a fost ascultat din cauza evlaviei cu care s-a rugat (Evr 5, 7).

Orbul a venit la Isus, nu înainte de a-şi arunca haina de pe el, şi, recunoscându-l drept Învăţător, adică drept ca pe cel care ştie să dea, nu numai sfaturi cu buzele, ci să sfătuiască din intern cu puterea miraculoasă a vindecării, îi cere vederea. Mântuitorul l-a vindecat. Ce sfat i-a dat, fiindcă i-a cunoscut credinţa? Mergi! Credinţa ta te-a salvat. Ce a înţeles Bartimeu? Că trebuie să-l urmeze pe Isus pe drumul spre Ierusalim. Urmarea lui Isus pe acest drum duce la deschiderea ochilor pentru a vedea Ierusalimul ceresc în care nu va mai fi nici plânset, nici durere, nici moarte, fiindcă aici Isus va deveni marele şi singurul Preot al noii alianţe încheiate între cer şi pământ şi pecetluite cu sângele său preasfânt.

Nu trebuie să uităm că însuşi drumul spre Ierusalim este o tăcere profetică menită să ne fie sfat. Ierusalimul, în gândirea lui Marcu, nu era numai o noţiune geografică, dar şi un concept teologic. Era cetatea sfântă, capitala Israelului, în care îşi aveau reşedinţa conducătorii poporului. În drum spre Ierusalim Isus este prezentat ca un profet curajos, conştient de soarta care îi este rezervată aici de acei conducători. Ca mulţi alţii, orbul vindecat îl urmează cu credinţa că Isus este cu adevărat fiul lui David, dar când vor cunoaşte soarta lui Isus, vor dispărea în negura istoriei. Totuşi ucenicii, cei care îl urmau, conştienţi de sentimentele lui Isus, erau cuprinşi de teamă, fiindcă lor le descoperise că acolo va pătimi multe, va fi omorât, dar va învia a treia zi (cf. CBL p. 1081-1082). Doar slaba credinţă în Învierea lui Isus îi mai ţinea pe ucenicii cuprinşi de teamă să-l mai urmeze. Credinţa lor i-a mântuit fiindcă au păstrat sfatul lui Isus: Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni (Mt 4, 19), adică părtaşi ai preoţiei sale, înzestraţi cu o carismă şi un dar deosebit în a-i sfătui pe oameni să asculte de sfaturile Marelui Preot. Acest lucru îl pune în evidenţă lectura a doua (Evr 5, 1-6).

Tu eşti preot în veci după rânduiala lui Melchisedec. Prima parte a acestei lecturi înşiră cu claritate condiţiile pentru a fi preot: 1) să fie de origine umană, spre a avea capacitatea de a compătimi pe cei care sunt în greşeală; 2) de a fi mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, oferind jertfe pentru ispăşirea păcatelor; şi, nu în ultimul rând, 3) de a avea chemare din partea lui Dumnezeu.

Puse aceste principii, Isus este cu adevărat preot: 1) el aparţine familiei omeneşti şi s-a dovedit capabil să-i compătimească pe oameni; 2) a fost chemat de Dumnezeu, aşa cum apare din faptul că Dumnezeu, în măsura în care îl numeşte fiu, deja i-a spus: Tu eşti preot (Ps 2, 7 şi Ps 110, 4); 3) că este mijlocitor între noi şi Dumnezeu rezultă din atitudinea lui de pe cruce: Părinte (Tată), nu le socoti lor păcatul acesta, fiindcă nu ştiu ce fac! (Lc 23, 34). Cristos este singurul preot al noii alianţe care a adus o unică şi irepetibilă jertfă. Cei care se numesc preoţi nu sunt preoţi prin ei înşişi, ci prin faptul că participă din unica preoţie a lui Cristos şi sunt destinaţi să facă prezentă pe altar numai jertfa lui Cristos şi să acţioneze in persona Christi (în persoana lui Cristos) când dezleagă de păcate, când consacră şi când vestesc cuvântul său (cf. MAC p. 995).

Isus a voit să-i facă părtaşi pe ucenicii săi de chemarea sa divină, şi pe urmaşii acestora, de preoţia sa, ca ei să fie în sânul Bisericii sale aşa cum este o mamă în familie pentru copiii ei: iubirea să şi-o transforme în jertfă şi sfat, îndrumare pe calea vieţii. Oamenii primesc chemarea divină prin Fiul omului. Pe cine nu-l poţi înţelege, nu-l poţi sfătui. Nu l-am putea înţelege pe Dumnezeu, dacă nu ne-ar vorbi pe felul nostru de a vorbi ca oameni. Îngroziţi de felul lui Dumnezeu de a se manifesta prin atotputernicia sa, israeliţii îi cer lui Moise să le vorbească el şi să nu le mai vorbească Dumnezeu în felul său, de teama morţii (Ex 20, 19).

În contrast cu tânărul bogat care, legat de bogăţia lui, nu l-a urmat pe Isus, în contrast cu fiii lui Zebedeu care voiau primele posturi de onoare din împărăţia lui Cristos, orbul, chiar înainte de a fi vindecat, aruncă şi haina de pe el, fiindcă, înainte de a-l vedea pe Isus cu ochii trupului, l-a văzut cu ochii credinţei şi de aceea, sfatul lui Isus de a-l urma, l-a pus în practică.

Dumnezeu sfătuieşte prin Cristos mai mult din intern, prin credinţă, decât prin cuvinte, când omul se arată disponibil faţă de voinţa sa, de a crede că Isus este Fiul lui David, Mesia, Emanuel-Dumnezeu cu noi.

După cum Cristos, sfătuit de Tatăl să se întrupeze, a ascultat şi a devenit Marele Preot, tot aşa şi noi, ascultând de Cristos, ne facem părtaşi de soarta Lui, de intrarea triumfală în Impărăţia Tatălui

Bartimeu recunoaşte în Isus pe cel mai mare învăţător, sfătuitor, care poate vorbi prin minuni şi sfătui prin tăcere. Dar noi?… Ne deschidem inima pentru sfaturile credinţei?…

Tineri şi tinere, pătrunşi de Sfaturile evanghelice, aduc Bisericii cinstea de a fi cât mai asemenea cu Cristos sărac, curat şi ascultător, fie ca preoţi, fie ca persoane consacrate care, îmbrăţişând sărăcia, aruncă în urma lor zdrenţele omului vechi; îmbrăţişând curăţia, aruncă în urmă orbirea patimilor trupeşti; îmbrăţişând ascultarea, aruncă în urma lor păcatul Evei neascultătoare.

«Dumnezeule atotputernic şi veşnic, te rugăm, sporeşte în noi credinţa, speranţa şi dragostea, ca să urmăm cu fidelitatea lui Cristos chemarea pe care ne-ai dat-o» (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin