Start > Ritul latin > A venit să slujească și să-și dea viața

A venit să slujească și să-și dea viața

18 September 2009
1,148 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XXIX-a de peste an (Anul B)

În duminica trecută, Liturgia cuvântului ne-a prezentat valoarea înțelepciunii; azi ne prezintă înțelegerea.

Profetul Isaia spune, inspirat fiind: O mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei și un lăstar din rădăcinile lui va da. Și se va odihni peste el Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al temerii de Domnul (Is 11, 1-2).

«Mlădița» știm că este Mesia, este Mântuitorul Isus, dar ce fel de înțelegere ne va aduce din partea Duhului Sfânt? Isus a venit, în calitate de slujitor suferind al lui Iahve (Lec.I-a: Is 53, 2a. 3a. 10-11) să ne facă să înțelegem că Dumnezeu este iubire (1In 4, 8), că atât de mult ne-a iubit încât l-a trimis pe Fiul să ne împace cu sine (2Cor 5, 19); că noi suntem mici fiindcă ne-am îndepărtat de Tatăl, de aceea El, Isus, primul născut dintre mulți frați (Rom 8, 29) s-a făcut ascultător până la moarte (Fil 2, 8) și fiind sfânt, nevinovat și fără pată (Evr 8, 26) a luat asupra sa nimicnicia noastră, plata păcatului (Rom 6, 23) și ne-a meritat harul spre a ne apropia iarăși de Tatăl, spre a deveni mari în ochii lui Dumnezeu. Dar cum?.. În nici un caz așa cum voiau să ajungă cei doi fii ai lui Zebedeu (Mc 10, 35-45), de a sta unul la dreapta și altul la stânga în împărăția lui.

Iată cum interpretează Commento della Bibbia Liturgica această pagină a evangheliei de azi. Cererea fiilor lui Zebedeu este interpretată de Isus în doi timpi. In primul rând se referă la posibilitatea ca ucenicii să-l însoțească în mărire, în gloria cerească. În al doilea rând se face aluzie la eventualul privilegiu de a le putea rezerva primele locuri celor doi ucenici, ca și cum acestea li s-ar datora.

În primul rând Mântuitorul răspunde simplu: a ajunge în mărirea cerească este posibil, dar trebuie ca mai întâi să treacă prin botezul lui Isus și să bea paharul său. Aceste două imagini – botez și pahar – cuprind în sine toate necazurile vieții în calitate de ucenici ai săi, inclusiv moartea. În al doilea rând răspunsul este dur: cererea de a li se rezerva primele locuri este o pretenție plină de mândrie, de egoism, care nu-i compatibilă cu teologia gratuității, cu faptul că mântuirea este un har și nu o cucerire umană.

Îndată după indignarea celor zece, care credeau că cererea fiilor lui Zebedeu este o lezare a drepturilor lor asupra celor dintâi locuri din împărăția lui Cristos, Isus prezintă celor doi fii, dar ca să înțeleagă și cei zece, iar acum și noi, rațiunile fundamentale ale acestei noi economii ale Împărăției sale – «comunitate-fără-putere» -. Isus arată cum comunitatea mesianică diferă radical de societatea civilă, adică de cea statală.

În Stat sunt cei care trec drept conducători, care stăpânesc și își exercită puterea, însă într-o măsură mai mare sau mai mică, în mod abuziv și totuși au pretenția să fie numiți binefăcători. În mod natural, reversul medaliei celui care poruncește, este cel care slujește. Ei bine, în comunitatea creștină, conducătorii vor fi, în mod paradoxal, însărcinați să slujească. De aici urmează că o Biserică, care nu va fi radical diferită de Stat, nu va corespunde proiectului esențial al fondatorului său. Prin urmare ar fi un păcat foarte mare al Bisericii dacă ea ar încerca să se organizeze conform imaginii și asemănării cu Statul sau de a se înscrie ca parte integrantă a structurii sale.

Motivația ultimă a acestei deosebiri stă în faptul că Fiul omului n-a venit să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața sa ca preț de răscumpărare pentru cei mulți. Ca să înțelegem acest verset deosebit de important, trebuie să pornim de la faptul sigur: gestul de a sluji și de a-și da viața ca răscumpărare constituie motivația acestei ecleziologii paradoxale.

Ce voia să spună Isus când a pus accentul pe preț de răscumpărare? «Preț de răscumpărare» (lytron) este suma dată pentru a elibera un prizonier de război sau un sclav. Dar de la cine răscumpără Isus omenirea? În mod logic, păstrându-ne în contextul scripturistic apropiat, trebuie să ne gândim că prețul de răscumpărare se referă la o stare de sclavie sau de oprimare față de care omenirea era supusă din vina acelora care exercitau asupra ei o putere abuzivă. După descrierea evanghelistului, lumea noastră este o lume de sclavi. Isus n-a venit să răscumpere acești sclavi transformându-se, împreună cu Biserica sa, într-un nou rege, nici măcar într-un rege-binefăcător, ci, paradoxal, într-un sclav. Iar grija lui Isus nu-i aceea de a liniști, de a adormi, de a hipnotiza, ci de a fi asemenea celui neliniștit, celui asuprit, fiindcă lucrurile stau așa cum spune sintagma: Cui cu cui se scoate (Similia similibus curantur). Astfel, sclavia Fiului omului și a Bisericii sale acționează în lume ca un fel de vaccin (Notă personală: vaccinul care omoară microbii de holeră constă dintr-o înmulțire excesivă de microbi de holeră, care apoi se mănâncă între ei și holera încetează).

În acest caz, prețul de răscumpărare, ca să spunem așa, nu-i dat lui Dumnezeu, ci principelui acestei lumi (In 12, 31; 16, 11; 1In 5, 19), zeului acestei lumi (2Cor 4, 4) care, în timpul ispitirii îi spune clar lui Isus: Îți voi da toată puterea și gloria acestor împărății, fiindcă toate acestea mi-au fost date și eu le dau cui vreau (Lc 4, 6). Satana apare ca un mare împărat al lumii și care îi numește ca locțiitori ai săi pe toți conducătorii de state. După cum vedem, în Noul Testament și mai ales la sf. Paul, este constantă ideea că puterea este un punct de încercare și de ispitire.

Lumea, prin urmare, este o lume de sclavi manipulați de puterile autoritare care, în fond, sunt demoniace. Isus n-a venit să ia puterea șefilor de state pe care ei o exercită. In planul misterios al lui Dumnezeu ei vor continua să-și exercite puterea lor, mai mult sau mai puțin apăsătoare, până la sfârșitul veacurilor. Cu toate acestea, Isus și-a început și continuă până acum răscumpărarea lumii oferindu-se ca victimă a puterii și se face slujitorul tuturor. Este o eliberare paradoxală. Biserica sa nu va trebui să ofere puterii demoniace alternativa unei puteri creștine. Aceasta ar fi ce mai gravă și cea mai periculoasă ispită. Ea trebuie să fie ca o comunitate în care să nu se pomenească de cancerul puterii opresive. Numai o comunitate de slujitori, fără ambiții politice, va putea ajuta în mod eficace omenirea spre a se ridica și elibera de puterile care o asupresc (cf. CBL p. 1079-1081).

Cum se poate realiza o comunitate de slujitori care să scoată omenirea din impas?

Ne-o dezvăluie lectura a II-a (Evr 4, 14-16). Isus, făcându-se om asemenea nouă, afară de păcat, s-a făcut slujitorul tuturor ca un sclav, spre a ne descoperi că Tatăl său ceresc este iubire și milostivire infinită; el ne vrea mântuiți de relele de acum. Pe Fiul său, care s-a smerit până la moartea pe Cruce, el l-a înălțat la demnitatea de Mare Preot, ca în numele lui să se plece tot genunchiul, al celor din cer, al celor de pe pământ și al celor din infern. Isus, Marele Preot, străbătând cerurile, a ajuns în fața Tatălui și mijlocește pentru noi harul de a fi pe pământ slujitori, în spirit de solidaritate cu El, așa cum a fost și el cu noi pe pământ, spre a domni cu el în ceruri. Isus știe din proprie experiență ceea ce vrea să spună a fi om slab.

Acest adevăr este fundamental pentru viața creștină: Isus ne obține de la Duhul Sfânt, Duhul Tatălui său, darul înțelegerii sensului existenței noastre. Când ne simțim abătuți din cauza slăbiciunilor noastre sau din cauza ispitelor, putem spune mereu: Așa s-a petrecut și cu Isus; și, privind la el, călăuză spre mântuire, prindem curaj în lupta cu cel rău. Ca atitudinea noastră creștină să fie și mai corectă, să ne lăsăm călăuziți de Biserica slujitoare care se roagă: Dumnezeule atotputernic și veșnic, dă-ne, te rugăm, harul să voim întotdeauna ceea ce voiești tu și să slujim măririi tale cu inimă neîmpărțită!. Amin.

Ritul latin