Predici

În duminica trecută, Liturgia cuvântului ne-a prezentat valoarea înţelepciunii; azi ne prezintă înţelegerea.

Profetul Isaia spune, inspirat fiind: O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni peste el Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al temerii de Domnul (Is 11, 1-2).

«Mlădiţa» ştim că este Mesia, este Mântuitorul Isus, dar ce fel de înţelegere ne va aduce din partea Duhului Sfânt? Isus a venit, în calitate de slujitor suferind al lui Iahve (Lec.I-a: Is 53, 2a. 3a. 10-11) să ne facă să înţelegem că Dumnezeu este iubire (1In 4, 8), că atât de mult ne-a iubit încât l-a trimis pe Fiul să ne împace cu sine (2Cor 5, 19); că noi suntem mici fiindcă ne-am îndepărtat de Tatăl, de aceea El, Isus, primul născut dintre mulţi fraţi (Rom 8, 29) s-a făcut ascultător până la moarte (Fil 2, 8) şi fiind sfânt, nevinovat şi fără pată (Evr 8, 26) a luat asupra sa nimicnicia noastră, plata păcatului (Rom 6, 23) şi ne-a meritat harul spre a ne apropia iarăşi de Tatăl, spre a deveni mari în ochii lui Dumnezeu. Dar cum?.. În nici un caz aşa cum voiau să ajungă cei doi fii ai lui Zebedeu (Mc 10, 35-45), de a sta unul la dreapta şi altul la stânga în împărăţia lui.

Iată cum interpretează Commento della Bibbia Liturgica această pagină a evangheliei de azi. Cererea fiilor lui Zebedeu este interpretată de Isus în doi timpi. In primul rând se referă la posibilitatea ca ucenicii să-l însoţească în mărire, în gloria cerească. În al doilea rând se face aluzie la eventualul privilegiu de a le putea rezerva primele locuri celor doi ucenici, ca şi cum acestea li s-ar datora.

În primul rând Mântuitorul răspunde simplu: a ajunge în mărirea cerească este posibil, dar trebuie ca mai întâi să treacă prin botezul lui Isus şi să bea paharul său. Aceste două imagini – botez şi pahar – cuprind în sine toate necazurile vieţii în calitate de ucenici ai săi, inclusiv moartea. În al doilea rând răspunsul este dur: cererea de a li se rezerva primele locuri este o pretenţie plină de mândrie, de egoism, care nu-i compatibilă cu teologia gratuităţii, cu faptul că mântuirea este un har şi nu o cucerire umană.

Îndată după indignarea celor zece, care credeau că cererea fiilor lui Zebedeu este o lezare a drepturilor lor asupra celor dintâi locuri din împărăţia lui Cristos, Isus prezintă celor doi fii, dar ca să înţeleagă şi cei zece, iar acum şi noi, raţiunile fundamentale ale acestei noi economii ale Împărăţiei sale – «comunitate-fără-putere» -. Isus arată cum comunitatea mesianică diferă radical de societatea civilă, adică de cea statală.

În Stat sunt cei care trec drept conducători, care stăpânesc şi îşi exercită puterea, însă într-o măsură mai mare sau mai mică, în mod abuziv şi totuşi au pretenţia să fie numiţi binefăcători. În mod natural, reversul medaliei celui care porunceşte, este cel care slujeşte. Ei bine, în comunitatea creştină, conducătorii vor fi, în mod paradoxal, însărcinaţi să slujească. De aici urmează că o Biserică, care nu va fi radical diferită de Stat, nu va corespunde proiectului esenţial al fondatorului său. Prin urmare ar fi un păcat foarte mare al Bisericii dacă ea ar încerca să se organizeze conform imaginii şi asemănării cu Statul sau de a se înscrie ca parte integrantă a structurii sale.

Motivaţia ultimă a acestei deosebiri stă în faptul că Fiul omului n-a venit să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa sa ca preţ de răscumpărare pentru cei mulţi. Ca să înţelegem acest verset deosebit de important, trebuie să pornim de la faptul sigur: gestul de a sluji şi de a-şi da viaţa ca răscumpărare constituie motivaţia acestei ecleziologii paradoxale.

Ce voia să spună Isus când a pus accentul pe preţ de răscumpărare? «Preţ de răscumpărare» (lytron) este suma dată pentru a elibera un prizonier de război sau un sclav. Dar de la cine răscumpără Isus omenirea? În mod logic, păstrându-ne în contextul scripturistic apropiat, trebuie să ne gândim că preţul de răscumpărare se referă la o stare de sclavie sau de oprimare faţă de care omenirea era supusă din vina acelora care exercitau asupra ei o putere abuzivă. După descrierea evanghelistului, lumea noastră este o lume de sclavi. Isus n-a venit să răscumpere aceşti sclavi transformându-se, împreună cu Biserica sa, într-un nou rege, nici măcar într-un rege-binefăcător, ci, paradoxal, într-un sclav. Iar grija lui Isus nu-i aceea de a linişti, de a adormi, de a hipnotiza, ci de a fi asemenea celui neliniştit, celui asuprit, fiindcă lucrurile stau aşa cum spune sintagma: Cui cu cui se scoate (Similia similibus curantur). Astfel, sclavia Fiului omului şi a Bisericii sale acţionează în lume ca un fel de vaccin (Notă personală: vaccinul care omoară microbii de holeră constă dintr-o înmulţire excesivă de microbi de holeră, care apoi se mănâncă între ei şi holera încetează).

În acest caz, preţul de răscumpărare, ca să spunem aşa, nu-i dat lui Dumnezeu, ci principelui acestei lumi (In 12, 31; 16, 11; 1In 5, 19), zeului acestei lumi (2Cor 4, 4) care, în timpul ispitirii îi spune clar lui Isus: Îţi voi da toată puterea şi gloria acestor împărăţii, fiindcă toate acestea mi-au fost date şi eu le dau cui vreau (Lc 4, 6). Satana apare ca un mare împărat al lumii şi care îi numeşte ca locţiitori ai săi pe toţi conducătorii de state. După cum vedem, în Noul Testament şi mai ales la sf. Paul, este constantă ideea că puterea este un punct de încercare şi de ispitire.

Lumea, prin urmare, este o lume de sclavi manipulaţi de puterile autoritare care, în fond, sunt demoniace. Isus n-a venit să ia puterea şefilor de state pe care ei o exercită. In planul misterios al lui Dumnezeu ei vor continua să-şi exercite puterea lor, mai mult sau mai puţin apăsătoare, până la sfârşitul veacurilor. Cu toate acestea, Isus şi-a început şi continuă până acum răscumpărarea lumii oferindu-se ca victimă a puterii şi se face slujitorul tuturor. Este o eliberare paradoxală. Biserica sa nu va trebui să ofere puterii demoniace alternativa unei puteri creştine. Aceasta ar fi ce mai gravă şi cea mai periculoasă ispită. Ea trebuie să fie ca o comunitate în care să nu se pomenească de cancerul puterii opresive. Numai o comunitate de slujitori, fără ambiţii politice, va putea ajuta în mod eficace omenirea spre a se ridica şi elibera de puterile care o asupresc (cf. CBL p. 1079-1081).

Cum se poate realiza o comunitate de slujitori care să scoată omenirea din impas?

Ne-o dezvăluie lectura a II-a (Evr 4, 14-16). Isus, făcându-se om asemenea nouă, afară de păcat, s-a făcut slujitorul tuturor ca un sclav, spre a ne descoperi că Tatăl său ceresc este iubire şi milostivire infinită; el ne vrea mântuiţi de relele de acum. Pe Fiul său, care s-a smerit până la moartea pe Cruce, el l-a înălţat la demnitatea de Mare Preot, ca în numele lui să se plece tot genunchiul, al celor din cer, al celor de pe pământ şi al celor din infern. Isus, Marele Preot, străbătând cerurile, a ajuns în faţa Tatălui şi mijloceşte pentru noi harul de a fi pe pământ slujitori, în spirit de solidaritate cu El, aşa cum a fost şi el cu noi pe pământ, spre a domni cu el în ceruri. Isus ştie din proprie experienţă ceea ce vrea să spună a fi om slab.

Acest adevăr este fundamental pentru viaţa creştină: Isus ne obţine de la Duhul Sfânt, Duhul Tatălui său, darul înţelegerii sensului existenţei noastre. Când ne simţim abătuţi din cauza slăbiciunilor noastre sau din cauza ispitelor, putem spune mereu: Aşa s-a petrecut şi cu Isus; şi, privind la el, călăuză spre mântuire, prindem curaj în lupta cu cel rău. Ca atitudinea noastră creştină să fie şi mai corectă, să ne lăsăm călăuziţi de Biserica slujitoare care se roagă: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, dă-ne, te rugăm, harul să voim întotdeauna ceea ce voieşti tu şi să slujim măririi tale cu inimă neîmpărţită!. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin