Predici

Nişte farisei, conştienţi că lucrurile nu stau tocmai bine în ceea ce priveşte căsătoria, au venit să-l ispitească pe Isus. Ispita porneşte din mândria lor: nu vor să se smerească şi să-i ceară lui Isus o explicaţie pertinentă, fiindcă l-ar fi recunoscut superior… Isus face apel la Moise pentru a le demonstra că: dacă lucrurile nu stau bine în ceea ce priveşte cartea de despărţire, acest lucru se datorează răutăţii părinţilor lor, răutate pe care ei o moştenesc. Adevărul este: Dumnezeu l-a creat pe om bărbat şi femeie. Egalitatea lor provine din voinţa şi actul Creatorului (Mc 10, 2-16).

Morala fariseică era bazată pe nemărturisita inferioritate a femeii, care era considerată ca o proprietate a bărbatului. Isus arată că la început nu a fost aşa. Dar cum a fost?..

Textul din cartea Genezei (Lec.I-a: Gen 2, 18-24) arată că unirea bărbatului şi a femeii exprimă scopul unei realizări umane. Nu-i bărbatul care cucereşte ca proprietate pe femeie, ci unul şi altul au fost creaţi egali spre a se îmbogăţi reciproc. Deci: unirea porneşte dintr-un proiect divin şi, din partea omului ar fi un sacrilegiu dacă i-ar opune un proiect de separare şi de divergenţă (cf. CBL p. 1076). Diversitatea sexelor îi ajută pe fiecare să devină mai oameni, să progreseze în cunoaştere reciprocă din cauza diferenţei de zestre spirituală şi chiar corporală. În om există o fereastră deschisă spre cer, spre divin. Dacă privesc doi prin ea, vor vedea mai bine ceva de Dincolo. Acest episod, ca de altfel întreaga carte a Facerii, nu-i un mit referitor la origini, dar nici o afirmaţie istorică a ceea ce a fost omul la început, ci o proclamare soteriologică – mântuitoare – asupra destinului uman (cf. CBL p. 81). Proclamarea soteriologică vine prin Cristos care s-a făcut solidar neamului omenesc: deşi superior îngerilor, el s-a făcut om capabil să sufere şi să moară pe cruce ca un jurământ din partea Tatălui că îl iubeşte pe omul pe care l-a creat, vrea să-l desăvârşească şi să-l aibă în împărăţia sa (Lec.II-a: Evr 2, 9-11).

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa (Gen 1, 27). Dumnezeu este spirit. El l-a creat în virtutea Duhului său atotputernic; l-a creat după asemănarea sa dându-i putere de a procrea în virtutea spiritului, a Duhului pe care i l-a suflat în faţă şi a devenit fiinţă vie prin spirit (id.2,7). Ar fi nedemn de Dumnezeu să-i dea omului putere de procreare numai în virtutea instinctului orb. Chiar începutul cărţii Genezei ne spune că viaţa a apărut pe pământ prin acţiunea atotputernică a Duhului Sfânt care plutea deasupra apelor (id.1, 2).

Cum îşi are originea puterea de procreaţie în suflet prin Duhul Sfânt?

Prin fereastra deschisă spre cer, din dorinţa desăvârşirii personale şi a dobândirii valorilor spirituale. Valorile spirituale, pe care omul le doreşte, îi vin din partea Duhului Sfânt şi sunt şapte. Şapte este considerat în sine un număr perfect. Lumea a fost creată în şase zile şi în a şaptea a primit binecuvântarea desăvârşirii: Şi a privit Dumnezeu la toate câte le făcuse şi iată erau foarte bune (id. 1, 31). Valorile spirituale ale Duhului Sfânt sunt: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, ştiinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu. Pentru a înlătura egoismul, de care au fost cuprinşi o parte dintre îngeri când s-au văzut atât de înzestraţi cu frumuseţea valorilor divine şi s-au răzvrătit contra Creatorului, Duhul Sfânt a pus în fiinţa umană cele şapte valori spirituale în mod diferit în bărbat şi femeie, ca să se caute reciproc spre a se desăvârşi. În bărbat a pus mai multă înţelepciune, putere, ştiinţa practică şi frica de Dumnezeu. În femeie a pus mai multă înţelegere, darul sfatului, ştiinţa vieţii şi mai multă evlavie. Bărbatul doreşte să aibă ceea ce simte că îi lipseşte: darul sfatului, ştiinţa vieţii (Eva fiind mama tuturor celor vii, Gen 3, 20) şi evlavia. Femeia doreşte să aibă ceea ce simte că îi lipseşte: înţelepciunea, puterea, ştiinţa inventivă (Adam a fost rânduit să lucreze pământul şi să dea nume tuturor vieţuitoarelor: Gen 2,15.19-20) şi frica de Dumnezeu. Vedem această atracţie spre valorile spirituale încă din Eden. Când Adam o vede pentru prima dată pe Eva, îşi exprimă ataşamentul faţă de valorile spirituale nevăzute prin cele văzute: Os din oasele mele şi carne din carnea mea (id. 2, 23), adică: am aflat ceea ce îmi lipseşte, coasta, un litoral indefinit al fiinţei mele. Eva, la rândul ei, lipsită de înţelepciune, de putere şi de frica de Dumnezeu, înainte de a găsi aceste valori în Adam, este ispitită de şarpe spre a mânca din pomul oprit ca să dobândească atâta înţelepciune, putere şi ştiinţă încât să fie asemenea lui Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Eva, văzând rodul pomului ca unul care dă înţelepciune, a luat, a mâncat şi i-a dat, adică l-a sfătuit pe Adam să mănânce şi el, ceea ce a şi făcut (id. 3, 6). Deşi înainte de a greşi amândoi erau goi şi nu se ruşinau (id. 2, 25), fiindcă râvneau după bunurile spirituale, acum, după greşeală, faptul că sunt goi (id.3,7) constituie o pedeapsă de care se ruşinează. Păcatul le-a înlăturat posibilitatea de a se desăvârşi numai pe calea spiritului, dar dorinţa de a fi desăvârşiţi le-a rămas ca un imbold şi dorinţa de a se cunoaşte şi pe cale trupească s-a accentuat, devenind ca o valoare esenţială a împărtăşirii valorilor spirituale. In realitate viaţa sexuală´ a fost rânduită de Dumnezeu numai ca o verificare a schimbului de valori spirituale. În primul rând viaţa sexuală în sine nu-i mulţumeşte niciodată deplin pe cei doi soţi, mereu le lasă un gol în suflet (cf. Teologia spirituale, de Charles Andre Bernard, Ed. San Paolo 1987, p. 207 ş.u.) şi dorinţa unei cunoaşteri mai profunde, de aceia, când unul dintre soţi nu acceptă convieţuirea, celălalt nu-i nemulţumit că este frustrat de o plăcere trupească, dar se întreabă: «De ce?» Dacă cel frustrat este soţul, el se întreabă: «De ce? Mă consideră prost?.. Mă ia drept neputincios?.. Nu am simţul răspunderii faţă de viaţa familiei? Crede că nu mă tem de Dumnezeu şi n-am conştiinţă?.. Sau poate că ea are pe altul pe care îl consideră mai bun decât mine!» Dacă cea frustrată este soţia, se întreabă: «De ce?.. Crede că nu-l înţeleg?.. I se pare că nu-i îngrijesc destul de bine copiii?.. Nu mă crede destul de credincioasă?.. Sau, poate, are pe alta pe care o consideră mai bună ca pe mine!» Deci viaţa sexuală verifică schimbul reciproc de valori. Când egoismul pune «stop» schimbului de valori, intervine învârtoşarea inimii şi apoi cartea de despărţire. Atâta timp cât valorile spirituale sunt oferite şi acceptate reciproc, familia formează o unitate în Duhul Sfânt, reflex al unităţii din Preasfânta Treime în care tot ce este al Tatălui este al Fiului şi tot ce este al Fiului este al Tatălui în acelaşi Duh al iubirii veşnice care dă indisolubilitatea divinităţii, fiindcă iubirea este legătura desăvârşirii (Col 3,14), pe care Dumnezeu a revărsat-o şi în inimile noastre prin Duhul său (Rom 5, 5).

Prin păcat s-a rupt legătura desăvârşirii şi de aceea Adam îi reproşează lui Dumnezeu că femeia pe care i-a dat-o l-a sfătuit să mănânce şi el a acceptat (cf. Gen 3, 12).

Scriitorul bisericesc, Tertullian, spune că Dumnezeu l-a creat pe om din trup şi suflet în Duhul Sfânt. Valorile spirituale ale Duhului Sfânt au avut şi au menirea să facă indisolubilă căsătoria prin împărtăşirea lor reciprocă. A fi amândoi un trup nu pune în primul rând unitatea sexuală, ci pe cea totală, care porneşte din suflet, din raţiune şi din lumina credinţei pe baza unei alegeri conştiente şi responsabile. A fi un singur trup nu înseamnă o singură fiinţă animalică, ci o umplere a golului spre a nu se mai ruşina de vinovăţia lor, lăsând în lume o pecete vie a iubirii în copilul pe care s-au străduit să-l înzestreze cu valorile spirituale caracteristice tatălui şi mamei, spre a face din el o fiinţă desăvârşită şi astfel vor conlucra cu harul lui Dumnezeu pentru a realiza fiinţa umană din Impărăţia cerurilor, în care oamenii nu se vor mai însura şi nici mărita, fiindcă vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Mt 22, 30).

Sigur că drumul spre această desăvârşire personală şi colectivă este greu, dar, după cum Cristos nu a părăsit nici omenirea şi nici Biserica când l-au pironit pe cruce, tot astfel căsătoria, odată încheiată în Domnul, îşi păstrează indisolubilitatea prin legătura desăvârşirii care există între Cristos şi Biserică, Duhul Sfânt, prin care căsătoria devine o taină mare, după cum o caracterizează sf. Paul (Ef 5, 32). Prezenţa lui Cristos în căsătoria celui credincios nu exclude, a priori, incompatibilitatea caracterelor, greşelile în alegerile matrimoniale, greutăţile cu copiii, nervozitatea, bolile dezgustul etc, dar înseamnă că pentru cel credincios, al treilea, adică Isus Cristos, este mereu prezent, El dă putere, disponibilitate, speranţă… Cine se umple de Duhul lui Cristos în zilele fericite, va putea continua să trăiască din această speranţă în ceasurile de încercare (cf. MAC p. 975). Părinţii Fecioarei Maria, Ioachim şi Ana, plini de Duhul Sfânt, şi-au unit valorile spirituale şi fizice şi au dat naştere celei plină da har. Părinţii lui Ioan Botezătorul, Zaharia şi Elisabeta, plini de Duhul Sfânt, au dat naştere celui mai mare om născut din femeie (Lc 7, 28). Dar mai ales Preacurata, umbrită de Duhul Sfânt, plină de har, şi Iosif bărbat drept, ambii plini de Duhul Sfânt, realizează căsătoria indisolubilă numai pe valorile spirituale şi încă de pe pământ intră în familia lui Dumnezeu prin fecioria lor. Proclamarea soteriologică vine prin Cristos solidar neamului omenesc, care, superior îngerilor, se face inferior acceptând firea sclavului, capabil să sufere şi să moară spre a învia iubirea Celui care toate le-a creat spre slava numelui său.

Nu ne rămâne altceva de făcut decât să cerem prin rugi fierbinţi ca planul divin să se realizeze în noi şi în fiecare om: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, în iubirea ta nesfârşită tu dăruieşti celor ce te imploră mai mult decât merită şi doresc; te rugăm, revarsă mila ta asupra noastră: eliberează-ne conştiinţa de tot ce o nelinişteşte şi dăruieşte-ne ceea ce nu îndrăznim să-ţi cerem în rugăciune! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin