Predici

Tema Liturgiei cuvântului de azi este o continuare a celei din duminica trecută despre felul în care trebuie să slujim în Împărăţia lui Dumnezeu conform învăţăturii lui Isus. Toate cele trei lecturi combat spiritul de turmă. Poporul are o tendinţă bolnăvicioasă, izvorâtă din comoditate şi lene: vrea să fie condus. Din acest motiv Iahve se plângea lui Samuel, când poporul a voit un rege: Nu pe tine te-au dispreţuit, ci pe mine, ca să nu mai domnesc peste ei” (1Sam 8, 7). Pe Isus îl vor rege. De ce?.. Ca să le dea pâinea miraculoasă pe gratis şi să se sature (cf. In 6, 26). Şi scriitorul Dostoievski pune în evidenţă acest lucru în scrierile sale. In realitate poporul este chemat să conducă, să aibă iniţiativă, să dea mărturie, să fie profetic, să apere valorile spirituale fiindcă lui i-a fost destinată Revelaţia. Pentru aceasta Moise doreşte ca toţi din popor să fie profeţi. Spiritul de turmă trezeşte dorinţa de dictatură. Cuprinşi de acest spirit, Iozue se teme să nu scadă autoritatea lui Moise şi Ioan se teme să nu scadă autoritatea lui Isus; iar în duminica trecută (a XXV-a) ucenicii se temeau să-l întrebe pe Isus dacă nu cumva crucea şi moartea îi vor aduce pierderea oricărui prestigiu. Unii exegeţi susţin că atât Iosue Iozuie asupra lui Moise, cât şi Ioan şi ceilalţi ucenici asupra lui Isus au voit să deţină monopolul, să fie numai în folosul lor. Tocmai această dorinţă de a monopoliza duce la dictatură.

Moise îi ceruse lui Dumnezeu printr-o rugă stăruitoare ca el să ia în mână soarta poporului şi să-l conducă cu mână puternică (Num 11, 10-15). Nu numai că Dumnezeu refuză să se impună ca dictator, dar îi cere lui Moise ca chiar şi autoritatea sa să şi-o împartă cu bătrânii poporului. Convocaţi la cortul întâlnirii (Lec.I-a: Num.11, 25-29), bătrânii primesc o parte din spiritul lui Moise, sau mai bine, din spiritul lui Dumnezeu şi ei prorocesc. Numărul lor de 70 reprezintă întregul, tot poporul şi, ceea ce fac ei, trebuie să facă tot omul pe care ei îl reprezintă. Cuvântul a proroci, a profetiza, în contextul Scripturii, în acest caz, nu vrea să spună că ei sunt cei care transmit prin viu grai mesajul lui Dumnezeu, aşa cum se cunoaşte în profetismul clasic, ci în a demonstra prin propriul comportament că puterea spiritului lui Dumnezeu este şi acţionează în lume. Bătrânii sunt profeţi în sensul că sunt martori ai lui Dumnezeu şi ai puterii spiritului său. Întreg poporul îi poate vedea şi trebuie să înţeleagă din comportamentul bătrânilor care trebuie să fie conduita unuia fiecăruia dintre ei. Carisma de a conduce nu-i un bun individual, ci un dar al lui Dumnezeu pentru popor. Aşa se face că Eldat şi Medad, care prorocesc în mijlocul poporului, dau mărturie prin comportamentul lor despre prezenţa lui Dumnezeu şi nicidecum nu trebuie opriţi, ci imitaţi; de aceea Moise, vorbind ca unul care are cu adevărat spiritul lui Dumnezeu, îşi arată dorinţa ca toţi să aibă darul spiritului, fiindcă atunci, lumea care acum este întuneric şi bolnavă, ar avea lumina şi forţa care ar face fără rost misiunea unui singur profet sau a oricărui alt mijlocitor, conducător.

Această plinătate, la care Moise face aluzie, o găsim şi în alte locuri ale Scripturii şi sunt expresii pline de speranţă la profeţii Ieremia (31, 33) şi Ioel (3, 1 ş.u). În Noul Testament, după experienţa Rusaliilor, va fi văzută ca un semn al erei luminilor escatologice care deja a început, când Dumnezeu va fi totul în toţi (1Cor 15, 28). (cf.CBL p. 223-224).

Spre această plinătate ne îndrumă şi episodul evanghelic de azi (Mc 9, 37-42.44.46-47). Ioan se teme că Isus îşi va pierde autoritatea dacă alţii, pe care el nu i-a ales să umble în rând cu ceilalţi ucenici, vor face semne şi minuni în numele lui. Ca Moise lui Iozua, tot aşa vrea să-i spună şi Isus lui Ioan: Ce bine ar fi dacă toţi ar scoate şi ar alunga diavolii în numele meu, dacă toţi şi-ar pune puterile lor în slujba aproapelui. Cu adevărat s-ar realiza acel timp şi acel popor mesianic în care, după cum spune sf. Paul Cristos este totul în toţi (Col 3, 11), fiindcă s-ar realiza planul lui Dumnezeu care ne-a făcut cunoscută taina voinţei sale, cum hotărâse în sine mai înainte, spre întocmirea împlinirii vremilor, ca toate să le adune iarăşi în Cristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ, ca să fim spre lauda măririi sale (Ef 1, 9-10. 12).

În continuare Isus ne dă câteva sfaturi spre a ne comporta profetic privind toate prin ochelarii lui Dumnezeu şi anume: unde vezi că a răsărit o floare, toarnă-i o găleată de apă, ca să-şi păstreze frumuseţea şi prospeţimea de care omenirea are atâta trebuinţă; acolo unde vezi că a răsărit un spin, pune cazmaua la rădăcina lui şi scoate-l, altfel va umple grădina şi va sufoca florile. Văzând şi aprobând lumina din alţii, se va face lumină în propria ta casă, fiindcă Dumnezeu ne vine prin aproapele, prin acele persoane pe care le vrea el şi noi nu ştim care sunt, ci trebuie să-l căutăm în tot omul şi mai ales în acei la care ne aşteptăm mai puţin. De aceea Isus ne sfătuieşte să fim toleranţi faţă de cei care sunt la marginea comunităţii, să trăim în caritate şi să-i apărăm pe cei mici de orice rău, de a sta mereu în gardă contra ispitelor şi falsei siguranţe de sine, ne chiamă spre a vedea, în acel care nu este dintre ai noştri, nu un duşman potenţial sau un concurent, ci un tovarăş de credinţă (cf. MAC p. 972).

Pentru a fi mare în Împărăţia lui Dumnezeu din această lume, fiecare trebuie să se facă bucăţi mici şi să se ofere altora ca ferment, ca drojdie ascunsă în trei măsuri de făină spre a face să dospească toată frământătura (Mt 13, 33), ca întregul popor creştin să devină pâinea lui Dumnezeu pentru întreaga omenire, să poată conduce din intern, din inimă cu toată iubirea în felul Bisericii primare, în care toţi stăruiau în învăţătura apostolilor, în unirea frăţească, la frângerea pâinii şi la rugăciune, având toate în comun, luau hrana cu bucurie şi cu inimă nevinovată, lăudând pe Dumnezeu şi fiind bine văzuţi de tot poporul. Iar Domnul sporea zilnic obştea cu aceia care se mântuiau (Fap 2, 42-47). Iată cum trebuie să arate imaginea unui adevărat popor profetic!

În lectura a II-a (Iac 5, 1-6) sf. Iacob se ridică cu toată vehemenţa împotriva bogaţilor care favorizează spiritul de turmă, sentimentul că numai cei care au bani sunt capabili să conducă; toţi ceilalţi trebuie să stea sub ascultarea lor cu toată smerenia…

În nici un caz cei bogaţi nu au dreptul să conducă datorită bogăţiilor lor şi să-i supună unei ascultări umilitoare pe cei săraci, fiindcă, pe de o parte, Dumnezeu este de partea celui sărac; pe de altă parte, bogăţiile în care se încred sunt fără valoare, precare, trecătoare: hainele sunt sortite moliilor iar aurul şi argintul ruginei… Bogaţii se bazează pe aceste bogăţii trecătoare, dar acestea nu pot să le dea siguranţa vieţii pe care ei o caută în ele, ba chiar mai rău: când vor ajunge să se convingă de faptul că s-au înşelat, vor fi cuprinşi de regrete şi remuşcări de conştiinţă atât de puternice încât se vor simţi ca în focul iadului.

Alte motive, pentru care sf. Iacob îi consideră pe cei bogaţi drept nelegiuiţi şi excluşi din comunitate, (însă nu-i vorba de o clasă creştină bogată, ci de o stare generală), sunt: cei care le adună fac să crească sărăcia altora; cel bogat reţine plata săracului sau i-o micşorează şi păcătuieşte grav. Ba mai mult: gravitatea păcatului său creşte, fiindcă: nu numai că nu are dreptul să-i reţină plata sau să i-o micşoreze, dar este dator să-i poarte de grijă, chiar dacă nu i-ar datora nimic, fiindcă Dumnezeu, stăpânul tuturor bogăţiilor, porunceşte să-l iubească cu fapta. Bogatul nu-i stăpân, ci administrator, iar administratorul trebuie să stea la dispoziţia stăpânului cu tot ce i-a încredinţat şi cu atât mai mult dacă bogăţia provine din nedreptăţi şi furturi.

Nesimţirea bogaţilor îşi atinge culmea când, deşi Domnul este aproape ca să facă judecată dreaptă pentru săracii săi, ei se preocupă doar de plăcerile care le vin din partea bogăţiilor, fiindcă fericirea stoarsă din plăceri este mereu unită cu dispreţul faţă de legea care apără drepturile omului. Cu atât mai rău pentru un creştin bogat care nu ţine seama de aceste adevăruri (cf. CBL p. 1835-1836).

Care este datoria noastră?

Fiindcă ne-am adunat ca să ascultăm cuvântul Domnului şi să luăm parte la frângerea Pâinii, să dobândim harul de a vesti moartea Domnului şi de a mărturisi Învierea Lui până când va veni, să ne recunoaştem datoria de a conduce la mântuire pe toţi cei din jurul nostru şi de a nu ne lăsa conduşi de cei bogaţi sau de bogăţiile lor, de plăcerile simţurilor şi de nici un fel de dorinţă de a-i domina pe alţii, de a ne ruga cu umilinţă în faţa Stăpânului întregului univers: Dumnezeule, care îţi dezvălui atotputernicia mai ales prin milă şi iertare, te rugăm, revarsă necontenit harul tău asupra noastră, pentru ca, grăbindu-ne în întâmpinarea făgăduinţelor tale, să ajungem părtaşi de bunurile cereşti. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin