Start > Ritul latin > Dar voi, cine spuneți că sunt eu?

Dar voi, cine spuneți că sunt eu?

18 September 2009
1,021 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XXIV-a de peste an (Anul B)

Este necesar să ne exprimăm consimțământul față de Isus, fiindcă el este centrul viu al credinței. Numai prin el oamenii se pot mântui; de la el primesc temelia și sinteza oricărui adevăr; în el se găsesc «cheia, centrul și scopul omului, ba chiar și a întregii istorii omenești (RdC 57). Liturgia cuvântului de azi urmărește să ne dăm asentimentul față de necesitatea suferințelor lui Isus. Chiar dacă Mântuitorul s-ar fi referit numai o singură dată la tema slujitorului suferind, cu care se identifică (Lc 22, 27; cf. Is 53, 12), tradiția antică n-ar fi ezitat să facă o mulțime de comentarii (cf. MAC p. 956). Exilat și maltratat, biciuit, scuipat și pălmuit – (realitate simbolică a tuturor disprețuirilor și a tuturor umilirilor) – el știe să tacă, știe să rabde, să nu acuze pe nimeni; găsim în el tăcerea din iubire, fiindcă în el era puterea lui Iahve și el trăia cu speranța și siguranța de a fi alături de cel care îl îndreptățește. Toți îl acuză. În mod uman, nu-i nimic de făcut. Dar Iahve cunoaște adevărul și este prezent la dreapta sa ca unul care îndreptățește.

Evangheliștii sinoptici depind de acest pasaj (Lec.I-a:Is 50, 5-10) când ne descriu situația lui Isus din fața lui Pilat, el tace din iubire față de noi toți care prin păcatele noastre l-am condamnat la o moarte de ocară.

Acest concept despre Mesia ca slujitor suferind este atât de îndepărtat de înțelegerea umană și atât de scandalos față de așteptările evreilor încât reacția lui Petru de a-i face lui Isus reproșuri vii pare naturală și justificată. Dacă spre a mărturisi mesianitatea lui Isus este necesară inspirația și descoperirea din partea Tatălui (Mt 16, 17), mult mai greu este drumul credinței prin care să se accepte scandalul Crucii. Acestei acțiuni de educație și purificare a credinței ucenicilor săi Isus se dedică aproape exclusiv pe toată perioada predicării evangheliei timp de trei ani. Din acest motiv dojenirea lui Petru cu toată asprimea – Pleacă, satano! – este urmată de o chemare în a umbla pe urmele lui Isus, ca adevărați ucenici. Adevăratul ucenic trebuie la rândul lui să-și ia crucea: să-și piardă viața pentru a o afla.

Evanghelia de azi (Mc 8, 27-35) reprezintă un punct central în teologia lui Marcu, adică o cristologie a Fiului omului contra unei cristologii sau ecleziologii triumfaliste inspirate de unele concepte politico-imperialiste ale lui Mesia. Atât Malachia (2, 23 ș.u.), cât și Ben Sirach (48,10) vorbesc în mod expres despre Ilie ca premergător al lui Mesia. În textele descoperite la Qumran începând cu 1947 se arată că în era escatologică va fi restaurată situația precedentă exilului, când prosperitatea împărăției depindea de conducerea coordonată a doi șefi, unul religios (marele preot) și altul politic (regele). Deci vor fi doi mesia: mesia lui Aron și mesia Israelului. Mesia lui Aron este marele preot ca descoperitor al sensului genuin al cuvântului din cărțile sfinte și de aceea se va mai numi «cercetătorul legii» sau chiar «învățătorul dreptății»; iar mesia lui Israel este șeful politic, de origine regală, din casa lui David.

Răspunsul inspirat al lui Petru este extrem de precis: pentru el Isus este Mesia. Nu se pune problema decât de cel așteptat de atâtea generații ale poporului lui Dumnezeu, este personajul central al istoriei mântuirii. Nu vor fi doi mesia, ci numai unul cu misiunea profetică, liber de orice legătură a puterii (cf. CBL 1066-1067).

La întrebarea lui Isus: Dar voi, cine spuneți că sunt eu?, ucenicii au răspuns conform opiniei poporului și a părerilor lor; Petru răspunde conform inspirației Tatălui ceresc… Dar noi?.. Noi trebuie să răspundem conform cu cele petrecute pe Calvar. Isus ca om este un eșec: învins de dușmani, batjocorit, despoiat de haine, gol pe cruce, fără haine de înmormântare, fără mirodeniile necesare îmbălsămării, fără mormânt propriu… Isus este săracul prin excelență. Cât privește suferințele fizice, acestea sunt groaznice, dar nu mai mari decât a celor doi tâlhari cărora, vii fiind, li se sfarâmă fluierele picioarelor. Doar starea psihică trece dintr-o extremă în alta: se plânge ca un disperat părăsit de Dumnezeu și apoi cu o încredere și cu o putere mai mare decât a morții își dă de bunăvoie sufletul în mâinile lui Dumnezeu pe care îl numește Tatăl său (Mt 27, 46; Lc 24, 46), ceea ce vrea să spună că suferința și moartea nu vin de la Dumnezeu, fiindcă Tatăl este iubire. Deci noi putem să-i spunem: Tu ești păcatul și iubirea. Pentru noi l-a făcut păcat (2Cor 5, 21), non-valoare, nu un nimic, ci un nimic vrednic de dispreț; Cristos ne-a iubit și s-a dat pe sine pentru noi, prinos și jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă (Ef 5, 2), adică plus-valoare: valoare infinită în sânul Tatălui și valoare infinită în sânul istoriei umane; non-valoare ca părăsit de Dumnezeu și plus-valoare ca înălțat și dăruit cu un nume care este mai presus de orice nume, ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul și toată limba să mărturisească că Domn este Isus Cristos întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl (Fil 2, 9-11).

Omul intră în viața divină prin mărturia sinceră, responsabilă, prin trăirea credinței că Domn este Isus Cristos și prin îmbrățișarea acelei atitudini a slujitorului lui Iachwe din fața nedreptăților umane, prin îmbrățișarea acelei sărăcii de a nu avea nici un cuvânt de acuză față de prigonitori.

Sărăcia lui Isus înseamnă mai presus de orice apartenență față de Tatăl. Cuvântul cel mai expresiv al lui Isus, despre duhul său de sărăcie, se află în rugăciunea sacerdotală adresată Tatălui său: Tot ceea ce este al meu, este al tău și tot ce este al tău este al meu (In 17, 10), adică Duhul Fiului este și al Tatălui, Duhul Tatălui este și al Fiului. Tatăl și Fiul au un singur lucru necesar (Lc 11, 42) pentru a fi fericiți în dumnezeirea lor: pe Duhul Sfânt. In acest sens prima fericire anunțată lumii: Fericiți cei săraci cu Duhul, căci a lor este împărăția cerurilor (Mt 5, 3) constituie un reflex al fericirii divine. Sărăcia noastră este morală: ca să ispășim greșelile, ca să progresăm în virtute. Sărăcia lui Isus este teologală: revelează iubirea divină față de noi: el subzistând în condiția (forma) lui Dumnezeu… s-a nimicit pe sine însuși luând condiția (forma) sclavului (Fil 2, 6-7), fiindcă, având tot ceea ce are Tatăl, pe Duhul Sfânt cu darurile sale, era bogat, dar, deși era bogat, s-a făcut sărac (2Cor 8, 9), rob, sclav, fiindcă săracul mai poate avea o brumă de bunăstare, mai poate avea un trup și puterea de a munci pentru a-și câștiga cele necesare vieții, dar sclavul nu mai are nimic, nici măcar un drept asupra vieții sale. Isus alege suferința sclavului: de a nu avea nici un drept asupra trupului și a vieții lui, ca murind, să câștige învierea prin Duhul Sânt spre a deveni Domn al celor vii și al celor morți, ca cei morți să primească Duhul înfierii, prin care să poată spune lui Dumnezeu Abba, adică Tată și astfel prin sărăcia lui cu Duhul să ne îmbogățim noi.

Ce l-a determinat pe sf. Iacob să facă această afirmație categorică: Credința fără fapte este moartă?.. Sigur, în primul rând, exemplul lui Isus care, în claritate de începător și desăvârșitor al credinței noastre (Evr 12, 2) mai întâi a început să facă și să învețe ; în al doilea rând influența unor filozofi de origine greacă, care acordau tot interesul și atenția «cunoașterii lui Dumnezeu» și neglijau total aspectul moral și faptele bune; în al treilea rând faptul că iudeii trebuiau să recite în fiecare zi rugăciunea «shema»: Ascultă, Israele, Domnul este Dumnezeul nostru, singurul Dumnezeu (Dt 6, 4) considerând că ajunge pentru mântuire și nu mai sunt necesare alte fapte bune. Sf. Iacob vrea să spună că: a repeta un crez și a nu trăi conform lui este un lucru grotesc și steril, este ceva asemănător cu a pronunța cuvinte magice și ineficace. Ca o credință să fie adevărată, trebuie să ducă în mod necesar la autenticitatea faptelor bune (cf. CBL p. 1827-1828).

Ca să fim adevărați creștini, trebuie să-l acceptăm pe Isus ca pe Cristos, ca Domn, și să ne dovedim credința prin fapte, prin crucea zilnică, cu convingerea că Tatăl, așa cum nu a avut trebuință de suferințele lui Isus ca pedeapsă în locul nostru, ci de viața lui ca iubire care să-l substituie în numele nostru, tot așa, nu are trebuință de crucea noastră zilnică, ci de viața noastră care dă mărturie despre iubirea lui Isus, că Dumnezeu iubește lumea, răul nu vine de la el, ci chiar el îl combate prin Isus, el și-a deschis inima sa, și-a revelat cel mai profund secret: este un Dumnezeu solidar cu toți oamenii.

Față de cel care și-a dovedit iubirea prin fapte, noi trebuie să ne dovedim credința, speranța și iubirea tot prin fapte. Iar ca faptele noastre să aibă consistență, să ne rugăm cu întreaga Biserică: Privește la noi, Dumnezeule, Creatorul și Stăpânul întregului univers, și, ca să simțim puterea îndurării tale, dă-ne harul să-ți slujim din toată inima! (LR). Amin.

Ritul latin