Predici

Este necesar să ne exprimăm consimţământul faţă de Isus, fiindcă el este centrul viu al credinţei. Numai prin el oamenii se pot mântui; de la el primesc temelia şi sinteza oricărui adevăr; în el se găsesc «cheia, centrul şi scopul omului, ba chiar şi a întregii istorii omeneşti (RdC 57). Liturgia cuvântului de azi urmăreşte să ne dăm asentimentul faţă de necesitatea suferinţelor lui Isus. Chiar dacă Mântuitorul s-ar fi referit numai o singură dată la tema slujitorului suferind, cu care se identifică (Lc 22, 27; cf. Is 53, 12), tradiţia antică n-ar fi ezitat să facă o mulţime de comentarii (cf. MAC p. 956). Exilat şi maltratat, biciuit, scuipat şi pălmuit – (realitate simbolică a tuturor dispreţuirilor şi a tuturor umilirilor) – el ştie să tacă, ştie să rabde, să nu acuze pe nimeni; găsim în el tăcerea din iubire, fiindcă în el era puterea lui Iahve şi el trăia cu speranţa şi siguranţa de a fi alături de cel care îl îndreptăţeşte. Toţi îl acuză. În mod uman, nu-i nimic de făcut. Dar Iahve cunoaşte adevărul şi este prezent la dreapta sa ca unul care îndreptăţeşte.

Evangheliştii sinoptici depind de acest pasaj (Lec.I-a:Is 50, 5-10) când ne descriu situaţia lui Isus din faţa lui Pilat, el tace din iubire faţă de noi toţi care prin păcatele noastre l-am condamnat la o moarte de ocară.

Acest concept despre Mesia ca slujitor suferind este atât de îndepărtat de înţelegerea umană şi atât de scandalos faţă de aşteptările evreilor încât reacţia lui Petru de a-i face lui Isus reproşuri vii pare naturală şi justificată. Dacă spre a mărturisi mesianitatea lui Isus este necesară inspiraţia şi descoperirea din partea Tatălui (Mt 16, 17), mult mai greu este drumul credinţei prin care să se accepte scandalul Crucii. Acestei acţiuni de educaţie şi purificare a credinţei ucenicilor săi Isus se dedică aproape exclusiv pe toată perioada predicării evangheliei timp de trei ani. Din acest motiv dojenirea lui Petru cu toată asprimea – Pleacă, satano! – este urmată de o chemare în a umbla pe urmele lui Isus, ca adevăraţi ucenici. Adevăratul ucenic trebuie la rândul lui să-şi ia crucea: să-şi piardă viaţa pentru a o afla.

Evanghelia de azi (Mc 8, 27-35) reprezintă un punct central în teologia lui Marcu, adică o cristologie a Fiului omului contra unei cristologii sau ecleziologii triumfaliste inspirate de unele concepte politico-imperialiste ale lui Mesia. Atât Malachia (2, 23 ş.u.), cât şi Ben Sirach (48,10) vorbesc în mod expres despre Ilie ca premergător al lui Mesia. În textele descoperite la Qumran începând cu 1947 se arată că în era escatologică va fi restaurată situaţia precedentă exilului, când prosperitatea împărăţiei depindea de conducerea coordonată a doi şefi, unul religios (marele preot) şi altul politic (regele). Deci vor fi doi mesia: mesia lui Aron şi mesia Israelului. Mesia lui Aron este marele preot ca descoperitor al sensului genuin al cuvântului din cărţile sfinte şi de aceea se va mai numi «cercetătorul legii» sau chiar «învăţătorul dreptăţii»; iar mesia lui Israel este şeful politic, de origine regală, din casa lui David.

Răspunsul inspirat al lui Petru este extrem de precis: pentru el Isus este Mesia. Nu se pune problema decât de cel aşteptat de atâtea generaţii ale poporului lui Dumnezeu, este personajul central al istoriei mântuirii. Nu vor fi doi mesia, ci numai unul cu misiunea profetică, liber de orice legătură a puterii (cf. CBL 1066-1067).

La întrebarea lui Isus: Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?, ucenicii au răspuns conform opiniei poporului şi a părerilor lor; Petru răspunde conform inspiraţiei Tatălui ceresc… Dar noi?.. Noi trebuie să răspundem conform cu cele petrecute pe Calvar. Isus ca om este un eşec: învins de duşmani, batjocorit, despoiat de haine, gol pe cruce, fără haine de înmormântare, fără mirodeniile necesare îmbălsămării, fără mormânt propriu… Isus este săracul prin excelenţă. Cât priveşte suferinţele fizice, acestea sunt groaznice, dar nu mai mari decât a celor doi tâlhari cărora, vii fiind, li se sfarâmă fluierele picioarelor. Doar starea psihică trece dintr-o extremă în alta: se plânge ca un disperat părăsit de Dumnezeu şi apoi cu o încredere şi cu o putere mai mare decât a morţii îşi dă de bunăvoie sufletul în mâinile lui Dumnezeu pe care îl numeşte Tatăl său (Mt 27, 46; Lc 24, 46), ceea ce vrea să spună că suferinţa şi moartea nu vin de la Dumnezeu, fiindcă Tatăl este iubire. Deci noi putem să-i spunem: Tu eşti păcatul şi iubirea. Pentru noi l-a făcut păcat (2Cor 5, 21), non-valoare, nu un nimic, ci un nimic vrednic de dispreţ; Cristos ne-a iubit şi s-a dat pe sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă (Ef 5, 2), adică plus-valoare: valoare infinită în sânul Tatălui şi valoare infinită în sânul istoriei umane; non-valoare ca părăsit de Dumnezeu şi plus-valoare ca înălţat şi dăruit cu un nume care este mai presus de orice nume, ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul şi toată limba să mărturisească că Domn este Isus Cristos întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl (Fil 2, 9-11).

Omul intră în viaţa divină prin mărturia sinceră, responsabilă, prin trăirea credinţei că Domn este Isus Cristos şi prin îmbrăţişarea acelei atitudini a slujitorului lui Iachwe din faţa nedreptăţilor umane, prin îmbrăţişarea acelei sărăcii de a nu avea nici un cuvânt de acuză faţă de prigonitori.

Sărăcia lui Isus înseamnă mai presus de orice apartenenţă faţă de Tatăl. Cuvântul cel mai expresiv al lui Isus, despre duhul său de sărăcie, se află în rugăciunea sacerdotală adresată Tatălui său: Tot ceea ce este al meu, este al tău şi tot ce este al tău este al meu (In 17, 10), adică Duhul Fiului este şi al Tatălui, Duhul Tatălui este şi al Fiului. Tatăl şi Fiul au un singur lucru necesar (Lc 11, 42) pentru a fi fericiţi în dumnezeirea lor: pe Duhul Sfânt. In acest sens prima fericire anunţată lumii: Fericiţi cei săraci cu Duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor (Mt 5, 3) constituie un reflex al fericirii divine. Sărăcia noastră este morală: ca să ispăşim greşelile, ca să progresăm în virtute. Sărăcia lui Isus este teologală: revelează iubirea divină faţă de noi: el subzistând în condiţia (forma) lui Dumnezeu… s-a nimicit pe sine însuşi luând condiţia (forma) sclavului (Fil 2, 6-7), fiindcă, având tot ceea ce are Tatăl, pe Duhul Sfânt cu darurile sale, era bogat, dar, deşi era bogat, s-a făcut sărac (2Cor 8, 9), rob, sclav, fiindcă săracul mai poate avea o brumă de bunăstare, mai poate avea un trup şi puterea de a munci pentru a-şi câştiga cele necesare vieţii, dar sclavul nu mai are nimic, nici măcar un drept asupra vieţii sale. Isus alege suferinţa sclavului: de a nu avea nici un drept asupra trupului şi a vieţii lui, ca murind, să câştige învierea prin Duhul Sânt spre a deveni Domn al celor vii şi al celor morţi, ca cei morţi să primească Duhul înfierii, prin care să poată spune lui Dumnezeu Abba, adică Tată şi astfel prin sărăcia lui cu Duhul să ne îmbogăţim noi.

Ce l-a determinat pe sf. Iacob să facă această afirmaţie categorică: Credinţa fără fapte este moartă?.. Sigur, în primul rând, exemplul lui Isus care, în claritate de începător şi desăvârşitor al credinţei noastre (Evr 12, 2) mai întâi a început să facă şi să înveţe ; în al doilea rând influenţa unor filozofi de origine greacă, care acordau tot interesul şi atenţia «cunoaşterii lui Dumnezeu» şi neglijau total aspectul moral şi faptele bune; în al treilea rând faptul că iudeii trebuiau să recite în fiecare zi rugăciunea «shema»: Ascultă, Israele, Domnul este Dumnezeul nostru, singurul Dumnezeu (Dt 6, 4) considerând că ajunge pentru mântuire şi nu mai sunt necesare alte fapte bune. Sf. Iacob vrea să spună că: a repeta un crez şi a nu trăi conform lui este un lucru grotesc şi steril, este ceva asemănător cu a pronunţa cuvinte magice şi ineficace. Ca o credinţă să fie adevărată, trebuie să ducă în mod necesar la autenticitatea faptelor bune (cf. CBL p. 1827-1828).

Ca să fim adevăraţi creştini, trebuie să-l acceptăm pe Isus ca pe Cristos, ca Domn, şi să ne dovedim credinţa prin fapte, prin crucea zilnică, cu convingerea că Tatăl, aşa cum nu a avut trebuinţă de suferinţele lui Isus ca pedeapsă în locul nostru, ci de viaţa lui ca iubire care să-l substituie în numele nostru, tot aşa, nu are trebuinţă de crucea noastră zilnică, ci de viaţa noastră care dă mărturie despre iubirea lui Isus, că Dumnezeu iubeşte lumea, răul nu vine de la el, ci chiar el îl combate prin Isus, el şi-a deschis inima sa, şi-a revelat cel mai profund secret: este un Dumnezeu solidar cu toţi oamenii.

Faţă de cel care şi-a dovedit iubirea prin fapte, noi trebuie să ne dovedim credinţa, speranţa şi iubirea tot prin fapte. Iar ca faptele noastre să aibă consistenţă, să ne rugăm cu întreaga Biserică: Priveşte la noi, Dumnezeule, Creatorul şi Stăpânul întregului univers, şi, ca să simţim puterea îndurării tale, dă-ne harul să-ţi slujim din toată inima! (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin