Start > Ritul bizantin > Omul cu crucea pe umeri

Omul cu crucea pe umeri

18 September 2009
2,375 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

Contextul istoric: în anul 70 d. Cr., când Marcu scrie Evanghelia, viața primilor creștini nu era ușoară. Exista multă suferință, erau multe cruci. Dacă în anul 64 d. Cr., Nero decretase cea dintâi persecuție a creștinilor, omorându-i pe mulți, după 6 ani, romanii au distrus Ierusalimul și Templul. Ba, mai mult, în lumea întreagă se profila o dezbinare între evreii convertiți la creștinism și cei care refuzau creștinismul. Piatra de poticnire era tocmai crucea lui Isus, deoarece evreii erau convinși că un om răstignit nu putea fi Mesia, căci în Lege era scris că un om răstignit era blestemat (cfr. Deut 21, 22-23). Observăm că, pentru evrei conta mai mult părerea lor, decât ceea ce le descoperise Dumnezeu, prin Isus. Crezându-se foarte înțelepți, chiar mai inteligenți decât însuși Dumnezeu, nu ascultau de învățătura lui Isus și nu o acceptau ca fiind adevărată. Erau convinși că logica lor era mai importantă decât cea a lui Dumnezeu.

Prin pericopa de astăzi, evanghelistul ne arată care sunt condițiile necesare pentru a-L urma cum se cuvine pe Domnul și a trăi creștinește. Asemenea evreilor, Petru nu înțelege discursul lui Isus, atunci când vorbește despre suferință și cruce. El acceptă un Isus Mântuitor, dar refuză un Isus răstignit. Astfel Isus îi explică lui Petru importanța crucii, în vederea mântuirii și rolul ei în viața ucenicilor (cfr. Mc 8, 27; 9, 1).

Averea sau sufletul?

Ca să vorbim din punct de vedere creștin despre dualismul “mântuirea sufletului” – “câștigarea averilor”, trebuie să pornim de la cuvintele Mântuitorului: “Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul”? (Mc 8, 36). Această idee a lui Isus -redactată de toți evangheliștii- se regăsește și în filozofia greacă. Socrate și Platon consideră “sufletul” partea cea mai intimă a ființei umane.

Sufletul omului, acest “spațiu” inaccesibil, nu este doar centrul persoanei, ci și “locul” simbolic al prezenței lui Dumnezeu în creatura Sa. Filozofia greacă n-a ajuns atât de departe, dar s-a apropiat de această idee. Filozofii greci consideră că “sufletul este asemănător -în chip maxim- cu divinul”. Astfel, din acest punct de vedere, putem considera că evoluția filozofiei pre-creștine a pregătit lumea pentru a primi și accepta “gândirea creștină”, Evanghelia. De-a lungul veacurilor, această realitate nevăzută, scânteia dumnezeiască din om, s-a manifestat diferit în: poezie, artă, sete de absolut, în căutarea unui sens ultim și cu totul special… în iubire. Astfel, de fiecare dată când omul privește dincolo de granița eului său, trecând peste vederile înguste, referitoare strict la bunăstarea personală; când îl slujește pe fratele său aflat în nevoi, sufletul -partea cea mai intimă din el- îi descoperă adevărata lui valoare. I-am mulțumit Domnului pentru că mi-a dăruit o “flacără divină”, sufletul?

Omul și crucea sa

Nu este ușor să-L urmăm pe Domnul, mai ales când viața ne rezervă clipe grele și dramatice. În astfel de momente, este important să ascultăm de sfatul lui Isus: “Dacă cineva vrea să mă urmeze, să renunțe la sine însuși, să-și ia crucea și să mă însoțească” (Mc 8, 34). Calea crucii este grea. Pe drumul său, omul are nevoie de dăruire, entuziasm, rugăciune și în special, de credință. Nu este vorba de calea cea largă, ci de cea strâmtă, a jertfirii vieții în vederea iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui. Este necesară încrederea în Isus și recunoașterea că El este adevăratul nostru “păstor”. A-L urma pe Isus, înseamnă a ne pune toată încrederea în El: a spera în El, a-L alege ca fiind “calea” vieții noastre, iar Dânsul ne va întări credința. A-L urma pe Domnul, implică a descoperi adevărata valoare a vieții noastre, a înțelege că sufletul este partea cea mai importantă din noi.

Crucea care apasă pe umerii noștri poate fi cauzată de greutăți concrete, prezente la locul de muncă, în familie sau de problemele de sănătate, ce nu pot fi neglijate. Cine dorește să-L urmeze pe Domnul, trebuie să renunțe la iubirea de sine și să-și ia pe umeri crucea sa, care i-o pun cei care se împotrivesc Evangheliei; cruce care apasă pe umerii celor săraci, condamnați, torturați și marginalizați. Căci cel care își cheltuiește viața în slujirea săracilor – ne amintește Isus – își mântuiește sufletul, adică dobândește ceea ce în viață valorează și contează mai mult. La lumina acestui adevăr ne putem întreba: de câte ori încercăm să înțelegem care este latura pozitivă pentru sufletul nostru, prezentă în aceste greutăți și necazuri ale vieții?

Condițiile pentru a-L urma pe Isus: Isus le spune ucenicilor și credincioșilor din acea vreme, dar și nouă, ceea ce trebuie să fie cel mai important pentru viața unui om. Mai întâi, susține că acela care dorește să-L urmeze, trebuie să umble “în urma Lui“, adică să se lepede se sine și să-și ia crucea.

În timpul acela, crucea reprezenta pedeapsa cu moartea, pe care Imperiul Roman o aplica celor marginalizați. A-ți lua crucea și a-L urma pe Isus însemna, de fapt, să accepți să fii marginalizat de sistemul necinstit, care promova nedreptatea. Crucea nu este un rezultat fatal al istoriei, nici o satisfacere a voinței Tatălui. Ea este consecința angajamentului liber, luat de către Isus, pentru ca prin cruce să arate, să descopere și să comunice oamenilor Vestea cea Bună, a lui Dumnezeu -Tatăl tuturor oamenilor- și prin urmare, faptul că oamenii trebuie să se respecte, întrucât sunt frați și surori întru Cristos. Din cauza acestei idei, Isus a fost condamnat și nu a ezitat să-Și dea viața, învățându-ne că nu este iubire mai mare, decât jertfirea vieții pentru aproapele.

Imediat, Marcu introduce două idei noi: cea dintâi (cfr. Mc 8, 38), ne cere să nu ne rușinăm de Evanghelie, ci să avem curajul să o mărturisim; a doua (cfr. Mc 9, 1), este o prevestire a prezenței lui Isus în evenimentele vieții fiecărui om. Deoarece unii credeau că Isus va veni mai târziu (la sfârșitul lumii) (cfr. 1Ts 4, 15-18), evanghelistul accentuează că Domnul este deja prezent, în special în persoana celor săraci, deși mulți nu-și dădeau seama de acest fapt și de cuvintele Domnului: “De fiecare dată când ai ajutat un sărac, un bolnav, un prizonier, un pelerin, pe Mine m-ai ajutat!” (cfr. Mt 25, 34-45).

Petru și Isus

Pentru prima dată Isus le spune ucenicilor Săi, că misiunea Sa L-ar putea determina să-și dăruiască, să-și sacrifice viața. Petru, abia numit papă, intervine. Luându-L pe Isus de-o parte, îl roagă să nu spună aceste lucruri, pentru că ar putea descuraja “alaiul”, care de mai mult timp a lăsat totul și-L urmează pe Mântuitorul. Petru nu dorește un Isus care să sufere. El vrea să-L învețe pe Domnul cum trebuie să mântuiască lumea, nefiind de acord cu calea propusă de Isus.

Reacția lui Isus este dură: “tu, Petre judeci asemenea mulțimilor (păgânilor). Nu ți-ai însușit rolul ucenicului, iar discursul tău este diabolic”. Isus îi poruncește lui Petru să revină la locul lui: “treci în urma Mea!“, adică “urmează logica Mea divină!” și nu planurile tale ce izvorăsc dintr-o minte limitată.

Observăm că Petru ne seamănă tare mult în felul de a gândi și a fugi de suferință. Înțelegem că Isus, Dumnezeu atotputernic fiind, este mai tare decât suferința, având și soluții pentru a o anihila, ba mai mult, chiar pentru a o “învia” (a o transforma în bucurie). Să nu uităm, că multă lume care a trecut prin suferință, s-a reîntors la Domnul.

Logica creștinului mediu consideră că Dumnezeu este iubire, este mare, iar viața omului este chin și mintea sa se teme tare mult de suferință. Prin urmare, Dumnezeu nu poate să sufere sub nici o formă, iar omul “aleargă” la Domnul, tocmai pentru ca să fie scăpat de suferință.

Această cugetare este logică din punct de vedere uman, însă Domnul nu este de aceeași părere. Isus ne-a descoperit chipul unui Dumnezeu iubitor de oameni. Cel care iubește, își lasă liber partenerul. Cel care iubește, suferă dacă vede că partenerul nu răspunde iubirii sale, cu iubire. De fapt, Isus suferă pentru lipsa iubirii, din partea celor pe care El îi iubește și cărora le-a iertat păcatele, i-a săturat la înmulțirea pâinilor și i-a vindecat, dar care nu ascultă de cuvintele Sale.

În fața acestui faliment, Isus consideră că trebuie să-i iubească pe oameni până la capăt; până la jertfa totală de Sine, învățându-ne că infidelitatea-sau trădarea umană- poate fi reparată numai de o și mai mare iubire față de ei. Mai mult, Domnul constată că iubirea Sa (exprimată prin cuvinte și prin minunile săvârșite în favoarea lor) este insuficientă, pentru a-i convinge cu privire la dumnezeirea Sa și la necesitatea convertirii lor. Isus nu se predă, ci îi iubește pe ai Săi până la capăt, până la jertfa Sa de pe cruce.

Petru se opune acestui fel de a vedea lucrurile, pentru că nu îi place un Dumnezeu care suferă. El vrea un Dumnezeu care să fie puternic, biruitor și glorios. Nu îi convine un Dumnezeu care poate să evite suferința și care totuși o îmbrățișează. El nu înțelege logica simplă a iubirii adevărate, a iubirii divine. Vom reuși să trecem de la ideea că suferința este numai un pur chin (un rău, o durere), la ideea că viața este un dar, este iubire și uneori dăruirea de sine implică suferință? Dumnezeu nu iubește suferința! Uneori face unele lucruri care necesită dăruire, efort, durere fizică sau sufletească, învățându-ne că pentru a ajuta pe cineva, implicit trebuie să renunțăm la programul nostru. Această renunțare, această suferință, această slujire liberă a altora nu este altceva, decât măsura iubirii. (Femeia suferă în clipele nașterii pruncilor săi, dar rodul este de o valoare infinită. O mamă experimentează multe nopți nedormite, dar se bucură atunci când copilul a crescut și practică educația bună, pe care ea i-a dăruit-o).

Dacă lucrurile bune implică efort și uneori suferință, dăruire de sine, mesajul lui Isus este clar: ucenicul, creștinul de azi este invitat să iubească -asemenea lui Isus- până la dăruirea de sine. În acest sens “a-ți lua crucea” sau “a te lepăda de sine” nu este o auto-distrugere, ci o propunere de viață, contrară logicii lumești, privitoare la realizarea omului -care sugerează un fel de idolatrie a eului. Isus ne recomandă ceva mai mult: ne realizăm viața numai în măsura în care viața noastră devine dar, deschidere față de alții… Este vorba de paradoxul: omul se realizează doar în proporția în care își pierde viața pentru Dumnezeu și pentru alții. Astfel ne-a învățat Isus, prin ultimele cuvinte spuse din înălțimea crucii: “Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul” (Lc 23, 46). Acel abandon total în mâinile Tatălui i-a adus Învierea și viața.

În ceea ce privește problema mântuirii, omul este chemat să cedeze locul întâi lui Dumnezeu și logicii Sale (făcând de capul său, Adam n-a realizat altceva, decât căderea din Paradis). În acest sens, “a-ți lua crucea” înseamnă a renunța la propiile idei mărginite, pentru a le urma pe cele ale lui Dumnezeu. La urma urmei, trebuie să știm că suntem mântuiți, nu de faptele noastre mărețe, ci de iertarea Domnului.

Examinarea conștiinței la lumina Evangheliei

Care este crucea care mă apasă și-mi face viața un coșmar? Cum o port? Bucuros sau plin de mânie? Îmi sfințesc viața sau mi-o osândesc? Vreau să cuceresc lumea, dar să-mi pierd sufletul? Mă rușinez de Evanghelie sau răspândesc învățătura lui Isus și altora? Ce rezonanță au aceste lucruri în viața mea practică?

Fraților! Trebuie să știm că a-L urma pe Domnul este o alegere liberă, deoarece este o hotărâre izvorâtă din iubire, iar iubire fără libertate nu există. Dar a-L urma pe Domnul este și o decizie care înseamnă cruce asigurată, pentru fiecare dintre noi. Astfel se deosebește omul care crede într-adevăr, de cel care refuză să creadă. Să nu uităm că vocația creștinului, misiunea vieții sale, constă în participarea la moartea și la învierea Mântuitorului. Prin urmare, înainte de viața veșnică, cei mântuiți trec prin chinurile crucii (chiar dacă asemenea lui Petru -care deși mărturisise că Isus era Mesia, în realitate, el nu accepta crucea lui Isus) și nu înțeleg, nu acceptă crucea, ca fiind un mijloc de mântuire.

Crucea ne spune că credința este un mod de viață trăită și nu o teorie; un mod de a trăi și a muri asemenea lui Cristos. De fapt, moartea este culmea vieții pământești a omului, deoarece reprezintă eliberarea completă a omului de egoism și de noi păcate, dar și pentru că este intrarea definitivă în veșnica împărăție a lui Dumnezeu.

Crucea pe care trebuie să o purtăm este lupta continuă cu iluzia de autosuficiență și cu dorința de autoafirmare falsă (pământească). Privind la Isus, creștinul trebuie să trăiască cu dorința de a-i sluji pe toți și de a nu domina, stăpâni sau asupri. Căci lepădarea de sine este cea care coincide cu deplina realizare a oricărui om, deoarece înseamnă biruirea propriului egoism, rădăcina tuturor relelor.

Simțindu-se mic și nesemnificativ, omul dorește să se afirme în viață -diferit de cum l-a sfătuit Dumnezeu- cu ajutorul bogățiilor, al puterii și al orgoliului. Acest fapt este pentru el o păcăleală. De altfel, omul se realizează numai în măsura în care se aseamănă tot mai mult cu Dumnezeu, după chipul căruia a fost creat. Iar Dumnezeu este iubire, dar de sine, slujire, umilință. Prin urmare mântuirea (realizarea) omului depinde de poziția pe care o adoptă față de Isus și Evanghelia Sa. Soarta sa veșnică este legată de fidelitatea sau infidelitatea față de învățătura Mântuitorului. A-ți lua crucea înseamnă a-ți însuși destinul lui Isus: un destin care trece prin cruce și moarte dar care se sfințește prin înviere.

Din punct de vedere uman, a-ți salva viața înseamnă “a te rușina de Isus înaintea acestei generații păcătoase și adultere” (v. 38): a prefera proiectele și interesele personale, în locul muncii în vederea răspândirii Evangheliei și a Împărăției Sale în lume.

Fraților! Viața este binele suprem și neprețuit al omului (vv. 36-37). Cel care își iubește viața cu adevărat, trebuie să o asigure în Domnul, căci: “Dumnezeu ne-a dăruit viața veșnică și această viață o avem urmându-L pe Fiul Său. Cine-L are pe Fiul, are viața; cine nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu, nu are viață” (1Gv 5, 11-12).

Din cele spuse până aici putem concluziona că fiecare creștin trebuie să aibă curajul să fie diferit de lume, pentru a fi asemănător lui Dumnezeu! La sfârșitul lumii, vom fi judecați în funcție de respectarea Evangheliei și nu de părerea lumii. În acest sens, apostolul Pavel ne amintește: “Sigur este acest cuvânt: dacă murim cu El, cu El vom și trăi; dacă cu El ne străduim să facem binele, cu El vom și împărăți; dacă Îl renegăm și El se va lepăda de noi” (2Tim 2, 11-12). Iar în alt loc spune: “Dacă am fost uniți cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Sa, vom fi uniți cu El și în Înviere” (Rm 6, 5). Amin.

Ritul bizantin