Predici

Cât de uşor este să-ţi urmezi propria voinţă şi libertate. Este adevărat, că sunt două daruri pe care Dumnezeu le-a oferit omului. Dar tot atât de adevărat este că fără un far călăuzitor voinţa singură poate duce la rătăcire. Atunci când omul vrea să ajungă într-un loc, are nevoie fără îndoială de un reper după care să-şi orienteze drumul său. În momentul când ne decidem să facem o călătorie, ne stabilim un traseu pe care să-l urmăm pentru a ajunge în cele din urmă la locul dorit. Tot aşa şi atunci când este vorba despre cel mai important lucru pe care dorim să-l obţinem – mântuirea, avem nevoie de un reper. Pentru a ajunge la El, reperul oferit fiecăruia dintre noi, creştinii, sunt Poruncile. Ele nu constrâng libertatea şi voinţa noastră, ci le întăresc făcându-le viabile.

Evanghelia de astăzi, ne dovedeşte că păcatul este un fals reper în viaţă. În Sfânta Scriptură citim: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău… Să nu ai alţi dumnezei străini în afară de Mine… Să nu ucizi. Să nu faci fapte necurate. Să nu furi. Să nu minţi împotriva semenului tău…» (Exodul 20, 2). Poruncile lui Dumnezeu au fost scrise pe două table de piatră, fiind întipărite în inima şi conştiinţa fiecărui om încă de la începutul lumii. Decalogul lui Dumnezeu constituie pentru om îndatorire şi răspundere pentru neîndeplinirea lor. Ele sunt o linie care delimitează binele ce se cuvine a fi înfăptuit, de răul, care trebuie întru totul evitat. Cine nu este atent la această delimitare şi o încalcă, acela îl părăseşte pe Dumnezeu, rupe legătura vieţii cu El, care este izvorul tuturor bunătăţilor. Suferinţa este consecinţa faptelor omului. Dumnezeu nu pedepseşte, ci omul atrage asupra sa consecinţele faptelor sale nesăbuite. Corectarea voinţei proprii, greşit orientată spre iubiri deşarte, este un lucru dureros.

“Miraţi-vă de aceasta, ceruri; cutremuraţi-vă, îngroziţi-vă, zice Domnul! Că două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii M-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă” (Ieremia 2, 12-13). Amare sunt cuvintele acestea. Poporul ales L-a părăsit pe Dumnezeul său, Izvorul apei celei vii, şi a căutat apa, viaţa, fericirea şi apărarea acolo, unde nu a putut să le găsească. Pentru păcatul său, poporul infidel plăteşte cu lacrimi şi sânge distrugerea Templului din Ierusalim, apoi cu libertatea, precum şi umilinţa sclaviei din Babilon.

Cuvintele Profetului Ieremia caracterizează ceea ce înseamnă păcatul: “Că două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă…” Păcatul constă în îndepărtarea omului de Dumnezeu, în locul Lui acceptând ce-i iese în cale. Dumnezeu ne-a oferit poruncile Sale, ca pe un călăuzitor pe drumul vieţii noastre, pentru a fi siguri că ajungem la El, care reprezintă adevărata fericire şi iubire pentru om. Dacă vom fi conştienţi de aceasta, atunci nu ne va fi greu să înţelegem adevărul uitat de către foarte mulţi oameni, că păcatul este cel mai mare rău, care ne privează de cel mai mare Bine – Dumnezeu; păcatul este cea mai mare nefericire pentru om, devreme ce ne privează de cea mai mare fericire – Dumnezeu. Despre acest lucru au uitat oamenii din zilele noastre şi de care ne aminteşte şi Evanghelia de astăzi.

«Nu vă amăgiţi! Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici vrăjitorii…, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia cerurilor» (cf. 1 Corinteni 6, 9). Aceasta reprezintă o avertizare foarte serioasă pentru omul din zilele noastre. Cel mai mare păcat al omului contemporan este acela, că nu vrea să înţeleagă şi să recunoască păcatul.

Sfântul Beda Venerabilul afirma că prin păcatul strămoşesc omul s-a despuiat de darurile cereşti şi a primit o rană în darurile naturii. Omul, nu numai pentru că a fost lipsit de dreptate de la început şi de darurile supranaturale care se ţineau de aceasta, dar a mai suferit şi o mare slăbire în darurile naturale. Judecata i s-a întunecat, voinţa i-a slăbit; deasemenea i s-a micşorat şi înclinarea spre bine; pofta de a face răul i s-a întărit; memoria i s-a micşorat; închipuirea i-a devenit atât de înclinată spre distragere încât abia poate să facă o mică rugăciune cu atenţie; simţurile au pierdut din fineţea lor; corpul a rămas plin de stricăciune şi de porniri rele. În sfârşit, toată firea a fost atât de schimbată şi atât de stricată în om, încât tot ce-i era atunci uşor, acum îi pare greu de îndeplinit. Înainte de păcat omul iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe sine însuşi; după păcat el se iubeşte mai mult pe sine decât pe Dumnezeu, sau, mai degrabă, nu se iubeşte decât pe sine; el nu caută decât să-şi mulţumească poftele.

Trăim acele timpuri, în care lipseşte conştiinţa curată şi responsabilitatea. Papa Ioan Paul al II-lea, pe când activa ca profesor în Cracovia, propunea studenţilor săi la cursurile de etică, reflexii cu privire la raportul dintre persoana umană şi fapte. În concluzie, orice act “uman” este conştientizat de către autorul său, fiind astfel responsabil de faptele sale. Dicţionarul practic al omului contemporan nu cuprinde cuvintele: păcat şi răspundere. Este bolnav de moarte tocmai pentru că se consideră sănătos. Omul din zilele noastre este pe jumătate cufundat în mocirla infernului, dar se făleşte în continuare cu atribute precum: modernizăm, progres, cultură. Pentru cei mai mulţi, nu există răul. Lucrurile rele le numesc oportunităţi, desfrâul – iubire liberă, minciuna un sentiment al situaţiei, iar blasfemia – jargon al omului. Conducători lipsiţi de pudoare devin bogătaşi, iar femeile prostituate şi sodomiţii se ascund în spatele aşa ziselor libertăţi actuale. Nevinovăţia, fecioria şi căsătoria sunt în mod obişnuit luate în derâdere şi adeseori sunt considerate instituţii învechite. Infidelitatea şi imoralitatea sunt considerate ca perspective ale noii vieţi. Acest lucru nu înseamnă păgânism, căci păgânii cunosc conceptul de păcat, ci reprezintă o erupţie a vulcanului răzvrătirii spiritului şi a instinctelor animalice, pe care nu le pot stăpâni legile lui Dumnezeu sau oamenii. Pentru omul din zilele noastre nu există păcatul, pentru că în inima lui nu se mai află Dumnezeu. Păcatul devine dumnezeul, conţinutul şi sensul vieţii lui. Păcatul reprezintă trista lui fericire, pentru că el respiră răul şi încalcă tot ceea ce până atunci oamenii considerau sfânt.

Păcatul are o multitudine de şcoli şi nenumăraţi reprezentanţi, iar numărul celor ce vând moartea este în continuă creştere. Creşte numărul ascultătorilor şi adoratorilor păcatului. Prin urmare nu este nimic ciudat că acest climat pătrunde şi în viaţa multor creştini. Pentru mulţi creştini necurăţia este numai o joacă, iar pentru multe mame creştine distrugerea rodului pântecelui lor este doar o mică pierdere, neînsemnată şi fără nici o semnificaţie. În multe suflete deja s-a mistuit cu totul învăţătura lui Hristos. Sub influenţa lumii păcătoase dispare din sufletele creştinilor frica de Dumnezeu. Ne cufundăm încetul cu încetul în răzvrătirea şi lupta împotriva lui Dumnezeu. Totuşi este neapărată nevoie să ne amintim de învăţătura veşnică, că orice răzvrătire împotriva lui Dumnezeu se termină de fiecare dată cu pierirea răzvrătitorilor. Prin urmare, dacă vrem să ne împărtăşim de împărăţia cerurilor, suntem datori să păzim Decalogul Creatorului nostru (vezi Matei 19, 17). Ori altă cale de mântuire nu există. Poruncile ne călăuzesc în această lume a păcatului şi ne scot la liman, în ape liniştite, atunci când navigăm în mijlocul furtunii.

Rugăciune

O Hristoase, Te venerez din adâncul sufletului meu, mai mult ca oricând. Nu am înţeles niciodată iubirea, mai mult decât în clipele suferinţelor Tale, în timpul cărora aceasta Te-a îndemnat, să te dezici de totul pentru binele nostru. O Hristoase, prin Sângele Tău vărsat, prin Mama Ta, oferă-mi curajul, ca să trăiesc împreună cu Tine chinurile Tale…

Hristoase, o, Hristoase, viaţa mea nu doreşte alt drum, decât al Tău, Crucea Ta, Suferinţele Tale, Calvarul Tău. Doresc răspândirea împărăţiei Tale, simt o aversiune în faţa a tot ceea ce mă îndepărtează de Gloria ta. Fă cu mine ce doreşti, dar nu mă considera ca fiind nevrednic de Crucea ta, nu-mi refuza ajutorul, oferă-mi întreaga pace şi bucuria Ta…

Fă, să fiu pregătit să-mi sacrific viaţa. Învaţă-mă, ca la Sfânta Liturghie să-mi ofer toată viaţa şi moartea mea. Învaţă-mă să o dăruiesc voinţei Tatălui şi spre binele fraţilor mei. Învaţă-mă să confer vieţii şi morţii mele însemnătatea răscumpărării, postura fiului ascultător şi a iubirii fraterne. Amin. (P. Lyonnet)

pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic Ritul bizantin