Start > Ritul bizantin > Vindecarea unui lunatic

Vindecarea unui lunatic

30 August 2009
1,533 afișări

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Duminica a X-a după Rusalii

De multe ori am citit din Evanghelia după Sfântul Matei despre vindecarea copilului lunatic; un tată îndurerat s-a adresat Apostolilor lui Hristos, dar aceștia nu au putut să-l ajute. Pare un lucru ciudat! Evangheliștii mărturisesc că Isus a dat Apostolilor Săi darul vindecării oricărei neputințe.

Evanghelistul Luca scrie: «Și chemând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere și stăpânie peste toți demonii și să vindece bolile» (10, 9). Evanghelistul Matei a consemnat cuvintele Mântuitorului: «Și mergând propovăduiți, zicând: S-a apropiat împărăția cerurilor. Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i» (10, 7-8). Odată, Apostolii s-au întors din misiunea lor spunându-I cu bucurie lui Isus: «Doamne, și demonii ni se supun în numele Tău» (Luca 10, 17). Apostolii au primit de la Domnul darul și puterea de a face minuni, dar în cazul de față, iată că nu au putut să-l vindece pe fiul acestui tată nefericit. După ce Isus S-a coborât de pe Muntele Tabor, la scurt timp după schimbarea Sa la față, tatăl cel îndurerat a căzut la picioarele Lui și plângând, L-a rugat pe Isus să-i vindece fiul. Mântuitorul i-a vindecat băiatul printr-un singur cuvânt.

Apostolii L-au întrebat de ce ei nu au putut să alunge demonul? Dumnezeiescul Mântuitor le-a răspuns: «Pentru puțina voastră credință» (Matei 17, 20). Credința apostolilor a fost slabă și de aceea încercarea lor de a alunga demonul din copil, a fost lipsită de succes. Au fost fericiți că au primit o putere deosebită, au avut poate momente când orgoliul omenesc i-a adus în pragul mândriei deșarte, fapt pentru care Isus le-a adus aminte că orice putere, aici pe pământ, de la Domnul este! O lecție de umilință care purifică credința. Necredința rănește întotdeauna Inima lui Hristos, Iubitorul de oameni, de aceea a spus Apostolilor: «O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi?». Deja era al treilea an de când Apostolii erau împreună cu Hristos, ascultând învățăturile Sale, dar cu toate acestea credința lor nu era încă perfectă.

Credința constituie esența vieții creștine. «Fără credință, este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu, căci acela, care se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă în El», spune Sfânta Scriptură (Evrei 11, 6). Credința conferă puterea de a duce o viață demnă, onestă, și tot ea este un sprijin în privința trecerii peste greutățile vieții. Credința ne deschide noi orizonturi de abordare a lumii în care trăim pregătindu-ne pentru viața viitoare.

În Evanghelia după Matei citim cuvintele lui Isus: «Adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință» (Matei 17, 20). «Adevărat grăiesc vouă: “dacă veți avea credință și nu vă veți îndoi, … și veți zice muntelui acestuia: Ridică-te și aruncă-te în mare, va fi așa”. Și toate câte veți cere rugându-vă cu credință, veți primi» (Matei 21, 21-22).

Expresia “mută munții” atribuită credinței, nu trebuie înțeleasă în sensul strict al cuvântului. Din timpurile în care Mântuitorul a rostit această expresie și până în zilele noastre, nu s-a auzit ca vreun om să mute un munte. În învățătura evreilor, această expresie era similară cu cea a învingerii tuturor greutăților vieții. Așadar muntele constituie simbolul dificultăților.

Fiecare om se confruntă în timpul vieții sale cu diferite greutăți, amărăciuni, dureri, pierderi, eșecuri sau nefericiri, care apasă asupra inimii lui ca un munte. În acele momente, numai credința îi oferă puterea de a trece peste aceste încercări, peste acest munte, pentru a îndeplini voința lui Dumnezeu. Cine are o credință neclintită în Domnul, acela va învinge într-adevăr muntele greutăților. «Aceasta este biruința care a biruit lumea: credința noastră» (1 Ioan 5, 4).

În ziua de 6 februarie 1928 fu prins și întemnițat de către slugile președintelui-călău Calles al Mexicului micul Iosif Sanchez del Rio. Fu condamnat la moarte, ca mulți alții, pentru că, cerându-i-se să se lepede de Hristos și de Biserică, nici nu a vrut să audă despre așa ceva. Iată ce scrie acest martir tânăr unei rudenii, cu câteva ore înainte de a-și fi dat viața pentru credința sa.

“Dragă mătușă, sunt condamnat la moarte; la ora opt și jumătate va veni momentul atât de dorit… N-am curajul să scriu mamei. Scrie-i D-ta. Trăiască Hristos-Regele! El să domnească! El să poruncească! – Iosif Sanchez del Rio, care moare bucuros pentru credința sa. Adio!” Și de fapt, în seara aceleiași zile, micul Sanchez căzu sub loviturile călăilor. Și s-au convins călăii că e mai ușor să storci apă din stâncă decât să răpești credința din sufletul unui catolic adevărat.

Apostolul Pavel vorbește despre credința drepților Vechiului Testament și a martirilor, cum aceștia prin puterea credinței au învins munții greutăților: «Au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți strâmtorați, rău primiți» (Evrei 11, 37), iar acestea toate le-au suportat întăriți fiind de credința pe care o aveau.

Un predicator spunea: “Dați-mi o sută de oameni, care nu se tem de nimic în afară de Dumnezeu; care nu se tem de nimic în afară de păcat; care nu se tem de nimic, în afară de Isus Cel Răstignit, iar eu cu aceștia voi zdruncina toată lumea”. O sută de creștini însuflețiți de o credință nestrămtată, vie și activă în Isus și de o iubire arzătoare față de El, pot să revigoreze toată mulțimea creștinilor. Credința puternică și neclintită poate să-i animeze chiar și pe cei mai înverșunați atei. Nu în zadar a scris Sfântul Ioan în prima sa epistolă: «Aceasta este biruința care a biruit lumea: credința noastră» (1 Ioan 5, 4).

Rugăciune

Doamne, privesc la făptura mea și mintea îmi spune cât de imperfectă este și ce departe se află de Tine. Duhurile cele rele, încearcă la fiecare pas să o cucerească. Harul Tău, de multe ori parcă îmi lipsește. Știu că el mă poate însufleți și mă poate întări, căci în el lucrează puterea Ta. Dar Dumnezeul meu, cât de ușor uit de Tine. Satana vrea să mă copleșească cu nălucirile și înșelăciunile care să mă lipsească de orice gest prin care să Te venerez pe Tine. În sufletul meu, prin spiritul acestei lumi în care trăiesc, el încearcă să-mi strecoare veninul său ca să-l paralizeze și să-l închidă pentru totdeauna în prinsoarea vicleniei sale și a păcatului prin care să Te supăr și să mă despartă de Tine.

Dar Tu, Isuse Hristoase, Te-ai sacrificat pe Cruce și pentru binele meu, pentru mântuirea mea. Inima îmi spune că mă dorești acolo unde l-ai dus pe tâlharul de pe cruce, în Paradisul Ceresc. Sufletul meu este nerăbdător să se înalțe spre Tine.

Știu Doamne că această luptă cu diavolul, dușmanul mântuirii mele, nu este ușoară, dar nici imposibil de câștigat. Pentru aceea Te rog neîncetat fă să țin seama de valorile adevăratei lumi pe care vrei să o moștenesc. Dă-mi puterea necesară prin care să cultiv toate virtuțile, pe care le-ai așezat în mine și prin care să Te fac cunoscut lumii întregi, pentru ca acestea să fie scara și cheia care să mă ajute, să ajung la Tine, ca împreună cu toți îngerii și sfinții Tăi, să Te laud de-a pururi. Amin.

Ritul bizantin