Start > Ritul bizantin > Dupa cum v-a iertat pe voi Domnul, la fel sa va iertati si voi

Dupa cum v-a iertat pe voi Domnul, la fel sa va iertati si voi

22 August 2009
963 afișări

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XI-a după Rusalii

Din sfanta Evanghelie de astazi, ascultatorul sau urmasul lui Cristos, mai bine spus, trebuie sa retina ca are datoria de a ierta, pe de o parte si ca exista si un motiv pentru care este dator sa faca acest lucru. Aceste invataturi decurg din faptul ca primul care a iertat omul si neamul omenesc a fost Dumnezeu si care face acest lucru si astazi si-l va face pana la sfarsitul veacurilor si apoi, din “cea mai mare porunca,” dupa cum spune Isus, cea a iubiri aproapelui.

Pentru a ne face o imagine asupra diferentei dintre iertarea lui Dumnezeu si iertarea pe care o face omul, Evanghelia ne spune ca sluga ii datora stapanului sau o valoare, care calculata in zile de munca de atunci, echivala cu aproximativ 24.000 de ani, adica nu avea cum sa-i plateasca, in timp ce datoria prietenului sau, abea daca ajunge la o jumatate de zi de munca. Si totusi stapanul, adica Dumnezeu, iarta omului mult mai mult decat este omul dator aproapelui sau. Iar valoarea iertari, pe care ne-o acorda Dumnezeu, este in crestere continua pentru ca omul continua sa greseasca, sa pacatuiasca, astfel incat viata omului in raport cu Dumnezeu este o vesnica iertare de care omul are nevoie. Deci, iertarea lui Dumnezeu are o valoare incomensurabila. Lui Dumnezeu nu-i este greu sa ne ierte, chiar daca, asa dupa cum am spus, nu ne iarta numai o singura data, dupa cum face omul cu aproapele sau, si cu toate acestea, omului, ii pare foarte greu sa o faca. Si aceasta pentru ca omul nu este in stare sa priceapa si sa analizeze in profunzime gestul iertari, chiar daca fiecare dintre noi ne simtim foarte bine cand suntem iertati. Si cu toate acestea omul refuza sa-l faca si pe aproapele sau partas acestor sentimente. Iar daca o face, o face, cu foarte multa retinere si doar asa, “din varful buzelor,” dupa cum spune proverbul si nu din inima, cu sentimentul datoriei implinite.

Iertarea, dupa cum spune Sirah, duce la dobandirea intelepciuni prin care omul ajunge sa cunoasca uraciunea pacatului si detestarea lui. Iertand aproapelui iti cunosti mai bine si propria-ti vinovatie in fata semenilor si in fata lui Dumnezeu. Apoi, iertand aproapelui, mai dobandesti puterea de a cere si tu iertarea si mai presus puterea de a te smeri, care este temelia sfinteniei, precum si pacea si fericirea sufletului. Iar in plan social, iertarea, este cel mai mare serviciu adus pacii si evitari conflictelor armate. Daca cei care detin puterea politica ar fi cuprinsi de darul iertari si de puterea de a cere iertare, multe dintre conflictele acestei lumi s-ar incheia sau chiar s-ar sfarsi din fase.

Sigur ca iertarea nu inseamna si renuntarea la dreptate. Nu este suficient sa-ti spun: “Ti-am furat masina. Te rog iarta-ma!” si cu aceasta am incheiat totul. In conceptia moralei crestine, gresala se iarta, dar dreptatea trebuie indeplinita si paguba recuperata. In alte conditii, pacatul comis nu se iarta.

A ierta aproapelui nostru este conditia indinspensabile a iertari noastre de catre Dumnezeu.

Adesea opera de incalcare a iertari este indeplinita de crestini despre care se crede ca sunt buni, fideli biserici, evlaviosi si care inteleg ca poruncile lui Dumnezeu sunt importante pentru viata lor. Insa, din nefericire, chiar daca este o parere generala, vedem ca o buna parte dintre ei sunt aceea in care sentimentul uri se manifesta cu multa patima. Crestini practicanti care fac si fapte bune totusi refuza sa ierte, refuza sa uite gresala aproapelui sau. Ii vedem ca frecventeaza aceeasi Biserica, dar ei nici macar nu se saluta. Si nu-si vorbesc. In multe localitati, asa numiti crestini buni se dusmanesc toata viata, fie cu vecinul, fie cu parinti, fie cu un frate, s.a.m.d. Uni se considera mai buni decat alti. Alti mai crestini decat ceilalti. Dar si uni si ceilalti pacatuiesc si aceasta pentru ca nu sunt capabili a respecta porunca lasata noua de Isus, aceea de a ne iubi aproapele ca pe noi insine. Mai grav este ca aceste pacate au format grupuri de familii care cultiva o ura ereditara in sanul propriilor membri si implicit in cel al colectivitati in care traiesc; sat, oras, etc. De aceea trebuie sa contientizam ca, a cere iertare si a acorda iertarea, nu este o fapta iesita din comun, ci o fapta normala, in conceptia iubitorului de Dumnezeu. Este ceva natural, uman, ce trebuie sa se petreaca intre indivizi unei societati, si cu atat mai mult intre crestini. A ierta nu inseamna ca esti un erou, din contra, inseamna ca esti un crestin care a reusit sa invete alfabetul credintei.

De asemenea, nu este normal sa mergem la Spovada si sa fim multumiti ca preotul nu ne-a intrebat si de pacatul pe care l-am savarsit si ca am scapat cu o rugaciune sau doua, etc., ci trebuie sa continuam si noi, in viata noastra, iertarea pe care am primit-o la spovada, de la Tatal Nostru si de la Mantuitorul nostru Isus Cristos. Dupa cum trebuie sa meditam foarte profund asupra cererilor din rugaciunea domneasca Tatal Nostru si mai ales atunci cand rostim:“si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” observand pericolul la care ne expunem cand cerem acest lucru, cand inima noastra este plina de ura si de razbunare. Dar, nici sa nu te miri ca Dumnezeu, care stie cum esti, iti trimite boli si necazuri, deoarece, chiar tu ti le-ai cerut! Dumnezeu, doar, ti-a indeplinit cererea! Chiar si in incheierea Evangheliei de astazi, Isus, iti spune cum vei fi iertat: “Tot asa va face si Tatal meu, care este in ceruri, daca nu va ierta fiecare fratelui sau, din inima!” Amin.

Ritul bizantin