Predici

Isus din Nazaret a murit răstignit pe cruce lângă Ierusalim pe muntele Calvar. Iar noi îl predicăm pe Cristos răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni (1Cor 1,23). Prin aceste cuvinte sfântul Paul arată reacţia spontană a fiecărui om pus în faţa misterului crucii răscumpărătoare.

Mântuirea va ajunge la lumea greco-romană prin mijlocirea răstignirii lui Isus, prin acel chin rezervat doar sclavilor (cf. Fil 2,8), care nu era numai o moarte crudă, dar şi o ruşine (cf. Evr 12,2; 13,13). Mântuirea va fi adusă evreilor de un cadavru, de un lucru considerat necurat şi de care trebuia să te descotoroseşti cât mai repede (cf. Ios 10,26; 2Sam 21,9; 19,31), de un condamnat, spânzurat pe lemn care purta asupra sa semnul blestemului divin? (cf. Dt 21,22; Gal 3,13).

Pentru spectatorii dramei de pe Calvar era oarecum de înţeles să-şi bată joc de el, îndemnându-l să se coboare de pe cruce (cf. Mt 27,39-44). Dar cât priveşte pe ucenici, putem vedea reacţia lor plină de spaimă, ce nu s-ar fi cuvenit în urma tuturor semnelor şi învăţăturilor date de Isus numai lor. Petru, care recunoscuse în Cristos pe Mesia, nu a putut suferi nici anunţarea suferinţelor şi morţii lui Isus (cf. Mt 16,21; 17,22). Isus le prezisese că toţi se vor scandaliza de moartea lui (cf. Mt 26,31).

Dacă Isus, şi după el ucenicii săi, n-au redus cu nimic scandalul crucii, se datorează faptului că un mister ascuns îi dădea un sens deosebit. Înainte de Paşte Isus însuşi a afirmat clar necesitatea răstignirii lui ca pe o ascultare desăvârşită faţă de voinţa Tatălui (cf. Mt 16,21). După Rusalii, luminaţi de slava Celui Înviat, adică de Duhul Sfânt, apostolii declară la rândul lor această necesitate, punând misterul crucii la locul de cinste în economia mântuirii. Dacă Mesia a fost răstignit (cf. Fap 2,23; 4,10), “spânzurat pe lemn” (id. 5,30; 10,29) în chip scandalos (cf. Dt 21,23), aceasta s-a petrecut datorită urii fraţilor săi, neamului său. Dar acest lucru, o dată luminat de profeţia lui Mesia şi a altor profeţi, capătă o nouă dimensiune: duce la revelarea împlinirii a ceea ce a fost scris despre Cristos (cf. Fap 13,29). Pentru aceasta relatările evanghelice despre moartea lui Isus conţin atâtea referiri la psalmi (cf. Mt 27,33-60; In 19,24.28.36); trebuia ca Mesia să sufere conform Scripturilor, după cum le dovedeşte Isus înviat celor doi ucenici în drum spre Emaus (cf. Lc 24,32).

Sfântul Paul ştia din vechea tradiţie că: Mesia a murit pentru păcatele noastre după Scripturi (1Cor 15,3). Acest fapt tradiţional constituie punctul de plecare al consideraţiilor sale teologice: recunoscând în cruce adevărata înţelepciune şi de aceea nu vrea să cunoască altceva decât pe Isus cel răstignit (id. 2,2). Prin aceasta face să strălucească înţelepciunea planului lui Dumnezeu deja anunţat în Vechiul Testament (id. 1,19 ş.u.), fiindcă prin slăbiciunea omului se revelează puterea lui Dumnezeu (id. 1,25). Desfăşurând această temă fundamentală, sfântul Paul descoperă sensul răstignirii: Isus a fost spânzurat pe lemnul crucii ca un blestemat, pentru a ne elibera de blestemul legii (Gal 3,13). În faţa lui Pilat iudeii au strigat: Noi avem o lege şi după lege el trebuie să moară, deoarece om fiind, s-a făcut egal cu Dumnezeu (In 19,7). Era drept ca să se împlinească legea, fiindcă Isus a venit ca să o desăvârşească, nu ca să o desfiinţeze (cf. Mt 5,17) şi de aceea a trebuit să moară ca om, fiindcă a susţinut egalitatea sa cu Dumnezeu. A trebuit să dovedească prin moarte adevărul egalităţii cu Tatăl. Trupul său expus batjocoririi în carne asemenea celei supuse păcatului a permis lui Dumnezeu să condamne păcatul în carne, în trupul omenesc (cf. Rom 8,3). Sentinţa legii a fost împlinită, dar în acelaşi timp Dumnezeu a înlăturat-o, pironind-o pe cruce şi a despuiat-o de putere (Col 2,14 ş.u.) (Ce vrea să spună? Vrea să spună că: dacă există o lege care opreşte ceva ce nu este rău în sine, ca trecerea de la o specie la alta, din câine în cal, de exemplu, şi un savant reuşeşte să obţină schimbarea, legea nu mai are valoare). Astfel: prin sângele vărsat pe cruce, Dumnezeu a împăcat cu sine toată făptura (Col 1,20), înlăturând rupturile cauzate de păcat, a restabilit pacea şi unirea dintre iudei şi păgâni, ca să nu mai fie decât un singur trup (Ef 2, 14-18), trupul său mistic, Biserica, staul deschis pentru toate oiţele lui Cristos, ca pe un laborator de trecere de la specia umană la cea divină: din sclavi ai satanei, fii ai lui Dumnezeu. Astfel crucea se înalţă biruitoare, nu numai între cele două Testamente – Vechi şi Nou -, ci şi la frontiera dintre pământ şi cer, dintre divin şi uman.

În viziunea sfântului Ioan, crucea nu este pur şi simplu un semn al suferinţei, al umilirii, care îşi are un sens numai în efectele mântuirii, ci constituie slava anticipată a lui Dumnezeu: realitatea unirii miraculoase dintre două naturi total diferite care se intersectează: divină şi umană în Cristos Isus, care, la rândul său, arată prin înălţarea pe cruce (cf. In 8,28) acelaşi efect al înălţării la cer (cf. Fap 2,33; 5,31).

Dacă ne înălţăm privirile pline de credinţă spre cruce, vom descoperi slava celui răstignit, adică pe Duhul Sfânt care îşi începe acţiunea dătătoare de viaţă dumnezeiască, ceea ce prezisese Isus: Când voi fi înălţat, toate le voi atrage la mine însumi (In 18,32). Isus ne arată înălţarea sa pe cruce ca un instrument al declanşării vieţii divine în lume, al mântuirii oamenilor. Isus îl asigură pe tâlharul din dreapta sa că chiar în acea zi va intra în împărăţia sa (In 18,42); centurionul roman care era de faţă la moartea lui Isus pe cruce proclamă: Într-adevăr, acesta era Fiul lui Dumnezeu; mormintele se deschid şi multe trupuri ale sfinţilor răposaţi au înviat şi s-au arătat multora din cetate după învierea lui Isus (cf. Mt 27,52-54); mulţi s-au căit de păcatul lor bătându-şi pieptul (cf. Lc 23,48). Toate acestea s-au realizat fiindcă Isus de pe cruce se roagă pentru toţi duşmanii săi care prin păcatele lor au contribuit la această crimă, ca Tatăl să-i ierte că nu ştiu ce fac, să nu le ţină în seamă fărădelegea (cf. Lc 23,34) şi, pentru a-i acoperi de orice rău, le oferă, sau mai bine zis: ne oferă tuturor pe mama sa preasfântă (cf. In 19,26-27).

Dacă ne înălţăm privirile pline de credinţă spre cruce, vom descoperi toată frumuseţea profeţiei lui Isus care a spus: Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că “eu sunt” (In 8,28). Aici cunoaştem că Isus este cel ce este, că este Dumnezeu adevărat ca şi Tatăl care s-a revelat lui Moise cu aceleaşi cuvine (cf. Ex 3,14), că este dătătorul vieţii prin sângele şi apa care i-au ieşit din coasta străpunsă.

Crucea este a lui Dumnezeu şi noi o cinstim pentru faptul că ne arată ceea ce este Dumnezeul cel atotputernic: smerenie plină de iubire. Dacă evanghelistul Ioan ne-a demonstrat că Dumnezeu este iubire prin toate scrierile sale, sfântul Francisc de Assisi, care a purtat în trupul său stigmatele răstignirii lui Isus, ne spune că Dumnezeu este smerenie. Crucea reprezintă aplecarea totală a lui Dumnezeu spre creatura omenească.

Ca să ne arătăm recunoscători faţă de Tatăl care a voit crucea ca semn al iubirii sale infinite, Isus ne invită să luăm şi noi jugul său asupra noastră, ca să învăţăm ce este smerenia şi să aflăm pacea inimilor noastre (cf. Mt 11,29).

Sfântul Paul, înţelegând semnificaţia profundă a crucii ca pe o chemare la iubirea smerită, i-a dat ascultare, spunând: Departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva, în afară doar de crucea Domnului nostru Isus Cristos (Gal 6,14). Iar sfântul Ioan Gură de Aur spune că primind cineva de la Dumnezeu harul de a-şi duce crucea cu răbdare, primeşte ceva mai mult decât puterea de a face minuni, de a învia morţii, fiindcă cel care primeşte darul de a face minuni rămâne dator lui Dumnezeu pentru această carismă, pe când celui care îşi duce crucea cu răbdare, în spirit de credinţă, îi rămâne dator Dumnezeu şi adaugă: Eu preţuiesc mai mult darul sfântului Paul de a fi fost legat în lanţuri pentru Cristos, decât de a fi fost răpit până în al treilea cer. Fericita Angela de Foligno spunea că dacă lumea ar cunoaşte adevăratul preţ al crucii primite din iubire faţă de Dumnezeu şi aproapele, aceasta (crucea) ar deveni obiect de furt. Iar favorita preasfintei Fecioare de la Lourdes, Bernadeta Soubirous, obişnuia să spună: Când sunt înălţată pe cruce mă simt mai fericită decât o regină înălţată pe tron, fiindcă a înţeles promisiunea Doamnei frumoase: Nu-ţi făgăduiesc să te fac fericită pe pământ, ci în cer.

Să înălţăm sfânta cruce la locul de cinste, fiindcă ea este Semnul Fiului Omului şi când va apărea pe norii cerului în ziua în care vor plânge toate neamurile pământului (cf. Mt 24,30) fiindcă n-au preţuit-o, noi să ne bucurăm ca de stindardul învierii. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin