Start > Ritul latin > Înălțarea Sfintei Cruci

Înălțarea Sfintei Cruci

1 September 2006
1,377 afișări

Autor: volum colectiv Chemați la sfințenie
Copyright: Sapientia
Înălțarea Sfintei Cruci

“Ne închinăm ție Cristoase și te binecuvântăm,
căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea”.

În calendarul romano-catolic sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci ocupă un loc aparte. Prima sărbătoare solemnă a Sfintei Cruci a avut loc în anul 335, cu prilejul consacrării celor două bazilici ridicate la propunerea mamei împăratului Constantin, sfânta Elena: bazilica “Ad Crucem” și bazilica “Anastasis”, adică a învierii.

La vremea când a murit Cristos, crucea era semnul rușinii, lemnul infamiei, instrumentul de execuție rezervat sclavilor și criminalilor condamnați la moarte, după cum astăzi le este rezervată executarea prin împușcare a criminalilor de război. Drept consecință, timp de patru veacuri, adică atâta timp cât a mai fost în vigoare pedeapsa cu moartea prin răstignire, creștinii au evitat să facă din cruce simbolul creștinismului. Aceștia foloseau în schimb alte simboluri: ancora, catargul de corabie care semăna cu crucea, peștele, coșul cu pâine și altele.

Dar iată că în curând crucea, instrumentul infamiei, devine obiectul cel mai prețios din lume. Cine nu ar da o tonă de aur sau de pietre prețioase ca să aibă un fragment cât de mic din crucea pe care a fost răstignit Cristos? Nu există un obiect înconjurat cu mai multă cinste decât crucea. “Acest obiect disprețuit – după cum spune sfântul Augustin – de la locurile de execuție ale tâlharilor a trecut pe capetele, pe coroanele împăraților”. O poartă împărații pe coroanele lor, o găsim la răscruce de drumuri și pe câmpii, iar bunii creștini își descoperă capul cu respect în fața ei. De pe turnurile bisericilor, crucea domină satele și orașele, ajutându-i pe oameni să-și înalțe privirile spre cer, spre scopul lor ultim.

Dar crucea, unde trebuie să fie înălțată în primul rând dacă nu în inimile noastre? Aici este locul unde înainte de toate trebuie să domnească. Crucea este așezată în însuși centrul vieții creștine. Încă de la nașterea sa și până la moarte, viața creștinului stă sub semnul crucii. Cu sfânta cruce este însemnat nou-născutul și tot cu semnul sfintei cruci este însemnat muribundul în ultimile clipe din viață.

Un renumit învățat descria foarte bine ce aveau popoarele mai renumit pe vremea lui Cristos. “Romanii, scria el, se laudă cu sulițele lor, adică cu vitejia, cu victoriile lor în războaie; grecii cu oratoria lor, cu măestria în vorbire”. Sfântul Paul, însă spune despre creștini că nu trebuie să se laude cu altceva, decât cu crucea lui Cristos. “Noi trebuie să ne mândrim cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, în care este mântuirea, viața și învierea noastră, prin care am fost mântuiți și eliberați”. Iar în alt loc, același Apostol Paul spune: ” Departe de mine să mă mândresc cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos”.

Doar în lumina crucii reușim să descoperim brutalitatea păcatului și mai ales dragostea pe care Dumnezeu o are față de noi. Oare reușim să înțelegem vreodată cât de profundă este dragostea lui Dumnezeu față de oameni, încât l-a trimis pe Fiul său preaiubit să ne răscumpere și să-și dea viața ca un miel nevinovat pe lemnul crucii?

Pare de neconceput pentru firea omenească cum Fiul lui Dumnezeu și-a dat viața pentru noi prin jertfa umilitoare a crucii. Într-adevăr este o mare realitate și totodată un mare mister – misterul crucii. Dragostea nemărginită a lui Dumnezeu a învins crucea și prin ea, prin misterul crucii, am intrat într-o viață nouă, o viață comunională cu Isus Cristos.

Crucea lui Cristos nu este altceva decât o punte aruncată spre cealaltă lume, punte pe care putem trece de pe țărmul acestei lumi în împărăția Tatălui. Ea este imboldul speranței noastre. Salve crux sancta, spes unica – cântă Biserica în sărbătoarea Sfintei Cruci – Te salut o Sfântă Cruce, singura noastră speranță.

Odată, un preot povesti următoarea experiență emoționantă: “Într-o zi, pe când mă plimbam prin curtea Bisericii și admiram florile imaculate ale copacilor am zărit o tânără care plângea. M-am apropiat de ea și-am întrebat-o de ce plânge, ce motiv are să fie supărată când toată natura se bucură de viață. Îmi răspunse suspinând că lumea devine din ce în ce mai rea, de parcă s-ar prăbuși totul, părinții ei îi comunicaseră că se vor separa cât de curând. Unicul frate murise nu demult într-un accident. Spune ea mai departe: Ce sens mai are viața? Mă apasă o cruce și parcă cu fiecare zi care trece, ea devine din ce în ce mai grea”.

Este crucea suferinței. Suferință care zi de zi ne întâmpină la tot pasul. Însă suferința nu este dorită, căutată, mai mult încă, nu are o semnificație în sine. Ea capătă un sens atunci când se alătură crucii lui Isus. A suferi mult sau puțin dar a suferi din dragoste pentru Isus, înseamnă a suferi cu Cristos pe lemnul crucii. Creștinul nu duce prin forță crucea sa. Dimpotrivă este un aport voluntar, pe care-l acceptă cu dragoste pentru a face din sine însuși un sacrificiu “viu și sfânt” în unire cu acela al lui Cristos, pentru gloria Tatălui și mântuirea lumii.

A iubi suferința? A o accepta ca pe o cruce? Este un mare mister pe care multă lume o ridiculizeză sau o refuză. Se spune: suferi din cauza unei boli incurabile? Nimic mai simplu, mai bine mori și astfel eviți suferința. Pe baza acestei idei Parlamentul olandez a legalizat de fapt eutanasia. Sau aștepți un copil nedorit? Îndată apare soluția care evită suferința, evită crucea: avortul.

Creștinul nu trebuie să fie înfrânt de durere, pentru că în ea găsește un sens. Isus a suferit și a murit din iubire față de noi. Așa și tu, care ești bolnav sau încercat de greutățile acestei vieți acceptă toate acestea ca pe o cruce, ofer-o lui Dumnezeu pentru binele tău și mântuirea celorlalți. Durerea ta este crucea cea mai mare care poți s-o oferi Domnului.

Nu se înțelege misterul crucii fără umilință. Nu se ajunge la glorie fără a trece pe calea strâmtă a crucii. Pentru cine aspiră la onoruri, succese, glorie mondenă, crucea este un motiv de scandal, este un dușman care atentează la propria fericire, care limitează libertatea. Omul trufaș, mândru care vrea să fie stăpânul absolut al propriei vieți se revoltă împotriva oricărei forme de suferință fizică sau morală, care-l împiedică să se ridice deasupra tuturor. Din nefericire se poate ușor aluneca în riscul de a deveni din adevărați apărători ai credinței, dușmani ai crucii lui Cristos. Numai cei umili sunt capabili, ca Isus, să-și plece spatele sub greutatea crucii, de a accepta împreună cu el umilirile și învinuirile nedrepte.

Crucea lui Cristos este pentru creștini semnul credinței și al speranței dar mai ales o mărturie vie a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Să ne rugăm pentru a obține marele har de a ști să privim crucea.

Doamne învață-ne să privim crucea. Duhule Sfinte fă-ne să descoperim prin mijlocul ei dragostea cu care tu ne iubești, inspiră-ne dorința și curajul de a accepta încercările și suferințele vieții ca o participare la crucea lui Cristos, care trăiește și domnește cu Tatăl în vecii vecilor.

Gabriel FARCAȘ

Ritul latin