Start > Ritul latin > Profetul “băgăreț”

Profetul “băgăreț”

10 July 2009
1,385 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XV-a de peste an (Anul B)

O conjurație împotriva regelui?

Astăzi se spune: “Vina este a jurnalelor care exagerează, inventează, falsifică faptele, pescuiesc în apă tulbure”. O dată se spunea: “Toată vina este a profetului”. S-a întâmplat și în timpul lui Ieroboam II, regele Israelului, cu reședința în Samaria, mai mult sau mai puțin în jurul anului 760 î.C. Ocupa acel tron de circa 25 de ani. A câștigat numeroase victorii militare, grație cărora a reușit să mărească teritoriul pe care își exercita suveranitatea proprie. Acum se bucură de roade. Comerțul este prosper, bogăția se mărește, lucrurile merg bine (cel puțin pentru unii).

Dar iată că apare o amenințare a opoziției. Un funcționar sârguincios al sanctuarului din Betel (20 de kilometri la nord de Ierusalim, chiar acolo unde trece granița care separă regatul lui Iuda de Israel), preotul Amasia, observă că circulă liber un un țăran necioplit, un anume Amos, care s-a pus împotriva autorităților constituite. Este un vizionar agitat, un demagog, unul care amenință pacea. Astăzi am spune: un element destabilizator. Se configurează un “complot” (deja în acele timpuri teza comodă a complotului găsea un credit larg, fie în apropierea palatului regal, fie în jurul templului).

În realitate, Amasia prezintă adevărul din punctul său de vedere care, trebuie s-o spunem, cu privire la capul statului. Și dacă vede bine trebuie să semnaleze că cuvintele înfocate ale lui Amos – inspirate de Jahweh – privesc nedreptățile răsunătoare și situațiile intolerabile. În timp ce se așteaptă răspunsul regelui (Samaria se află la 50 de kilometri de Betel), preotul zelos, din inițiativă proprie, îl sfătuiește în secret pe Amos să înceteze cu acțiunea sa temerară, să nu mai deranjeze, să meargă în altă parte.

“Pleacă, văzătorule, retrage-te în țara lui Iuda; acolo să mănânci pâinea ta și acolo vei putea profeți, dar la Betel să nu mai profețești, pentru că acesta este sanctuarul regelui și este templul regelui”. Îi spune practic: aici ai o faimă proastă. Vița ta este în pericol. Este mai bine să dispari înainte de a fi prea târziu. Eu te avertizez, cât mai este timp nu aș vrea să fiu răspunzător de necazurile pe care ți le atragi cu predica ta nesocotită. Tu poate nu-ți dai seama cu cine ai de a face. Ascultă-mă: nu trebui să te joci cu focul. După toate, îți cer numai să pleci mai încolo. Cum vezi, soluția mea este rațională, chiar avantajoasă pentru tine. De fapt înțeleg că și tu trebuie să-ți câștigi existența. Este suficient să mergi cât mai departe posibil, ca astfel să nu deranjezi această zonă protejată. Pentru a parafraza un cântec un pic… zeflemist. “Cuvintele tale fac rău regelui”.

“Eu nu eram…”

Interesant răspunsul lui Amos – primul dintre profeți care au încredințat mesajul lor scrisului – pentru ca să ne permită să înțelegem sensul acelei vocații deosebite: Eu nu eram profet, nici fiu de profet; eram un păstor și culegător de sicomore; Domnul m-a luat de la turmă și Domnul mi-a spus: “du-te, profețește poporului meu Israel”.

Concret, Amos precizează aceste fapte: – Nu este profet de carieră. Nu el a ales această carieră, din moment ce avea deja o meserie. – El este pur și simplu un laic, în viața “seculară” a acestuia a intervenit pe neașteptate Jahweh. – Nu are în spate nici un grup de presiune. Nu depinde de nimeni, numai de Dumnezeu care i-a impus acea misiune neplăcută. Preotul raționează în termeni de oportunitate, considerații politice și economice. Amos vorbește limbajul de libertate.

Așa cum nu a putut rezista lui Dumnezeu, așa nici regele nu trebuie să reziste Cuvântului lui Dumnezeu. Amos explică vocația proprie mai mult sau mai puțin astfel: “Eu nu mă bag… Nu pot face nimic…” Cu profetul nu poți să tratezi, să faci comprmisuri. El depinde de un Altul. Amasia îl acuză pe profet de trădare, de delictul de lezmajestate. Amos răspunde afirmând că adevăratul delict este cel de a rezista lui Dumnezeu. Profetul este văzut ca un agitator, perturbator al ordinii publice. El, însă, este în esență un perturbator de conștiințe. Preotul, din harnic funcționar al regelui, responsabil al sanctuarului național, pus sub tutela suveranului, raționează în termeni de spații de competență. Profetul nu poate suporta aceste spații rezervate și le invadează. Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde peste tot.

Regele controlează pe preotul adept al cultului lui Dumnezeu în sanctuar. Dar nu reușește să controleze pe profetul care este purtător al unei instanțe superioare. Cuvântul lui Dumnezeu îl judecă atât pe rege cât și pe preot. Profetul posedă o autoritate “diferită”, de neînlocuit în cadrul instituțional. El este purtătorul Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu. Pentru aceasta intră în conflict aproape inevitabil cu diferite puteri, cu autoritatea constituită, și prezintă o critică internă, o verificare continuă și plictisitoare a fidelității față de acel Cuvânt. Desigur, apare neliniștitoare imaginea unui templu “închis” la Cuvântul lui Dumnezeu.

Profetul nu acceptă o sistematizare

Contrastul dintre preotul-funcționar și profet apare incurabil. Unul raționează în termeni de drept: permisiuni, interziceri, excepții. Celălalt se referă la o vocație irezistibilă și incontrolabilă. Preotul transmite ordinele regelui, sau de-a dreptul interpretează și anticipă intențiile sale. Profetul primește ordine numai de la Dumnezeu. Amasia este preocupat de interesele suveranului.

Lui Amos îi stă la inimă binele poporului. După slujbașul sanctuarului, predicatorul incomod ar trebui să se retragă, să fugă. Dar profetul nu intenționează în nici un fel să fugă de Dumnezeu, să se sustragă de la exigențele misiunii proprii. Amos, o dată smuls de la turma sa și de sicomorii săi (sau smochini după unii traducători), nu are nici o intenție să părăsească acea poziție destul de puțin confortabilă. Adevăratul profet nu va accepta niciodată o “sistematizare”.

Cuvântul “triat” în altă parte

Am spus că apare neliniștitoare imaginea unui templu care “se închide” la Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă ne gândim bine, însă, scena se repetă și în casa mea. Acel Amasia care sunt eu este mereu foarte ocupat să închidă porțile în fața profetului deranjant, să baricadez ferestrele pentru a evita ca cineva să vină să răpească liniștea mea. În loc să primesc, mă sforțez să țin sub control acel Cuvânt, împiedicându-l să pătrundă în anumite sectoare ale existenței mele, să-l fac să stea departe de anumite afaceri.

Nu mă simt în stare să-l refuz total, dar nici să-i permit prea multă libertate de mișcare. Nu se poate ști ce se poate întâmpla. Ar fi sfârșitul liniștii. Și apoi este mereu acea tactică foarte lăudată: a îndrepta pe profet la locuința vecinului. Acolo, poate, își va afla locul potrivit pentru el. Eu sunt deja foarte ocupat, și apoi nu-mi trebuie acel produs, nu țin o escortă mare în casă, acel mesaj nu mă privește. Este nevoie de claritate. Dar un pic mai încolo. Nu trebuie să privești în față pe nimeni. Eu, totuși, sunt diferit și merit o minimă atenție. Este necesară denunțarea. Să lovească mereu pe alții.

Nu trebuie să mă tem de a critica. Eu însumi critic totul și pe toți și mereu. Vai, însă, de cel care se hazardează să-mi facă o observație mai puțin favorabilă. Curățenie, convertire, sfârșitul abuzurilor. E bine, fără ca totuși să exagereze. “A ațipi, a reteza, părinte prea cucernic: a reteza, a ațipi…”, conform formulei ilustrate perfect de unchiul conte în timpul colocviului cu părintele provincial, în Logodnicii. Numai că eu sunt mai deprins să moțăi decât să retez… “Spune-mi adevărul, cu prețul de a-mi face rău…” Apoi, când sosește o așchie de adevăr, protestez: “Nu mă recunosc în acest portret… Este nedrept…”

Amasia, în fond, folosește bunele maniere. Îl dă afară pe profet, dar îi lasă deschise multe alte căi, care să-l poarte cât mai departe posibil. Și eu, în același fel ca el, pot să reiau cultul meu, în acel sanctuar bine reparat care sunt obiceiurile mele vechi, fără pericolul de a trebui să ascult voci care deranjează. Și pot să-l asigur pe rege – intronizat în centrul gândurilor mele și al inimii mele – că totul s-a terminat cu bine. Din păcate.

Apropo de ospitalitate

Unele observații rapide asupra trimiterii în misiune a celor Doisprezece:

1 – În loc să dea dispoziții precise cu privire la sărăcie (și spun mulțumesc lui Marcu pentru că a permis sandalele, interzise de Matei și ignorate de Luca), mi se pare că Isus subliniază prin cuvintele sale libertatea apostolului. O libertate posibilă numai cu o atitudine de detașare de piedici și diferite îngreunări. 2 – Evanghelistul pune în evidență “puterea” conferită de Isus mesagerilor săi. Este vorba de puterea exercitată asupra “duhurilor necurate” și asupra diferitelor infirmități care lovesc omul. Astăzi se obișnuiește să se spună că trebuie să distingem între autoritate și putere. Că autoritatea este slujire și nu stăpânire. Și este bine. Eu, totuși, aș permite și o mare parte de putere celui care deține autoritatea, obligându-l s-o exercite într-un fel controlabil de toți. Numai să fie puterea de a vindeca pe cei bolnavi, a elibera, de a face minuni…

3 – Apropo de ospitalitate. Nu este permis să separăm persoana celui trimis de mesajul pe care îl poartă. Unii oameni prezintă frecventarea propriei case sau propriul salon din partea preoților simpli, sau înalți prelați, sau clerici învățați. Dar avem impresia unui pact tacit, prin care omul lui Dumnezeu trebuie să lase afară – sau în anticameră – tot ceea ce constituie rațiunea lui de a fi preot. În acest caz, nu este vorba de a scutura praful de pe picioare pentru a da mărturie de refuz. Dar de a lua din spate orice urmă de Evanghelie pentru a fi primiți…

4 – Pentru apostoli, în schimb, este problema de a nu utiliza identitatea proprie pentru a cultiva interese meschine, a scoate avantaje și privilegii. Invadarea, indiscreția, pretenția, interesul personal nu pot obține acoperirea misiunii, și nu au nimic în comun cu ospitalitatea datorată apostolului. Ar fi bine să ne amintim de aceste recomandări conținute într-un foarte vechi document creștin: “Pe orice apostol care ajunge la voi primiți-l ca pe Domnul. El nu va rămâne decât o singură zi; dacă este nevoie, și o alta. Dacă rămâne pentru trei zile este un profet fals. La plecare, apostolul să nu ia nimic decât o pâine, necesară de a ajunge până la casa următoare. Dacă cere bani este un profet fals…

… Dacă cineva va spune: dă-mi bani sau alte lucruri, nu-l ascultați” (Didahe).

Ritul latin