Predici

A vorbi pentru cei care nu ascultă

“Fie că ascultă fie că nu ascultă…” Sunt dintre aceia care nu au pofta de a asculta. Şi cei care se prefac că ascultă. Cei care spun că nu au nevoie, atât de mereu sunt aceleaşi lucruri, şi ei le ştiu deja. Cei care ascultă, dar înţeleg în felul lor. Care sunt dispuşi să asculte numai ceea ce confirmă ideile proprii, respingând orice cuvânt care îi pune în discuţie, atacă siguranţele lor, contestă conduita lor. Care ascultă, dar se gândesc la cei apropiaţi (sau îndepărtaţi), cred că acea predică se potriveşte bine pentru altcineva. Care ascultă, nu obosesc să asculte, nu fac altceva decât să asculte, şi totul rămâne ca înainte în viaţa lor. Care spun: “O predică frumoasă!”, şi se termină aici.

Sunt dintre aceia care ascultă maeştri cei mai diverşi, lucrurile cele mai contradictorii, şi fac o mare confuzie. Sunt persoane care nu ascultă pentru că sunt “rebeli”. Şi alţii care nu ascultă pentru că sunt indiferenţi.

Chiar şi unul singur

Din fericire sunt şi dintre aceia care ascultă. Iau în serios Cuvântul, îl păstrează în inima lor, se lasă interpelaţi de el. Predicatorul, poate, nu observă nimic. Şi chiar se plânge, spune că niciunul nu vrea să asculte predici, nu au nici un interes, televiziunea, jurnalele, distracţiile… Şi acuzând mai departe. Profetul, adesea, îi nedreptăţeşte pe ascultătorii “receptivi”. Ignorându-i, ne având ştire, are impresia că este inutil, nu merită oboseala. În schimb, da, merită oboseala. Chiar şi pentru puţini. Pentru unul singur.

Cuvântul este refuzat de “vizuina rebelilor”. Dar găseşte pentru totdeauna, din orice parte, un cuib de primire. Chiar fără ştiinţa predicatorului. Pentru ce Cuvântul nu le aparţine, şi nici nu-l poate controla, să-i verifice efectele. Cuvântul, normal, nu se întoarce la profet sub formă de rezultate strălucitoare, roade coapte după scadenţele fixe de nerăbdarea sa. Cuvântul face traseul său secret, imprevizibil, caută complicitatea unei inimi, să trezească pofta de speranţă sub cenuşa rece a anumitor existenţe, aprinde o scânteie în cine ştie ce noapte, susţine un pas nesigur, luminează o stradă acelui sărman care dibuieşte în întuneric…

Nu. Profetul, după ce l-a pronunţat nu mai regăseşte Cuvântul. Dimpotrivă, are impresia că s-a pierdut. Predicatorul, adesea, este tentat să “dimisioneze”, să redacteze un certificat de “moarte presupusă” a Cuvântului (ucis de imagine, sugrumat de zgomot). Aceasta chiar când Cuvântul munceşte, tăcut, în locuri şi indivizi nebănuiţi. Şi el nu ştie nimic. Cuvântul se revelează eficace când nu dă ştiri despre sine. Este de neînlocuit mai ales când pare inutil. Între toate minunile pe care le căutăm cu lăcomie, este una care este normal neglijată: minunea ascultării. O minune care provoacă o alta şi mai senzaţională: aceea a supunerii.

Profetul: un naiv

“Vor şti cel puţin că un profet se află în mijlocul lor…” Este important să se ştie că rasa profeţilor nu s-a stins. Avem nevoie de unul care, în mijlocul hărmălaei de voci, se prezintă aruncându-ne în faţă acea frază incredibilă: “Spune Domnul Dumnezeu…” Unul care nu are titluri, nu se poate lăuda cu studii făcute în academiile autorizate (“Ce înţelepciune este aceasta care i-a fost dată?”, se miră concetăţenii lui Isus), Nu pretinde sprijin şi protecţii, nu este recomandat de vreun personaj influent, nu are rădăcini culturale nici maeştri la care să se refere (“De unde îi vin aceste lucruri?”, se întreabă încă locuitorii din Nazaret).

În profet este un amestec de nebunie şi de naivitate. Şi de insolenţă (profetul este impertinent, în sensul că transmite un mesaj “im-pertinent” faţă de dorinţele, interesele şi aşteptările comune). Mai ales, profetul este un intrus. Unul care ajunge, nedorit, în momentul mai puţin potrivit, spune lucruri neplăcute, îi jenează pe toţi. Este prea uşor să-i închizi gura, să-i arunci în spate hohote de râs, zdrobindu-l sub greutatea dispreţului, să-l defăimezi şi să nu ai încredere în el, chemându-l la ordine, prezentându-l ca un rebel (chiar pe el care este trimis la “un neam de rebeli”, este acuzat de indisciplină), să invoci raţiuni de oportunitate pentru a-l înlătura. Totuşi nu vom reuşi niciodată să-l reducem la tăcere pe acel neliniştit: “Spune Domnul Dumnezeu…”

Profetul a pierdut numele propriu

“Fiul omului, eu te trimit la Israeliţi…” Pare că Dumnezeu nu cunoaşte numele profetului său. Ignoră că acesta este “fiul preotului Buzi”. În mod paradoxal, chiar în momentul chemării, Ezechiel nu se simte chemat pe nume. Dumnezeu se adresează la un oarecare “fiu al omului”, sau, dacă preferaţi, “fiului lui Adam”. Şi să spunem că el posedă un foarte frumos şi semnificativ nume. Ezechiel, de fapt, înseamnă “Dumnezeu îl face puternic”. În schimb trebuie să răspundă la apelul Unuia care îl pune în picioare apostrofându-l astfel: Fiul omului”.

Este surprinzător de notat că în toată cartea “fiul omului” se întâlneşte de 93 de ori, în timp ce numele propriu Ezechiel apare numai în două ocazii. Suntem în faţa unei fiinţe umane, a unui fiu al lui Adam, a unei creaturi fragile, muritoare, lipsite de apărare. Unul ca ceilalţi. Ezechiel va trebui să manifeste forţa lui Dumnezeu (conţinută în numele său) prin slăbiciunea proprie. Şi aceasta îl leagă de experienţa lui Paul (lectura a doua): El mi-a spus: “puterea mea se manifestă pe deplin în slăbiciune”.

Ezechiel, în acelaşi fel ca şi Paul, poate să spună: “Când sunt slab, atunci sunt puternic”. Când apar de neglijat, nu valorez nimic, sunt incapabil, mă simt slab, atunci Dumnezeu este puternic. Ar fi absurd dacă profetul după ce a pierdut numele propriu, să se preocupe să-şi “facă un nume”. Profetul, de caută popularitatea, succesul, faima, consensul, nu mai are dreptul de a afirma: “Spune Domnul Dumnezeu…” Profetul trebuie să aibă grijă de prieteni. Cei mai temuţi duşmani ai săi pot să fie chiar prietenii. Cei care îl aclamă, îl pun sub tutela lor, dacă îl anexează, fac din el un idol.

Cei ce repetă: “Astfel spune profetul…” Şi ei se simt unicii interpreţi autorizaţi al cuvântului său, depozitarii exclusivi ai secretelor sale. Când formula “Spune Domnul Dumnezeu” devine “Aşa spune profetul”, se răstoarnă părţile, şi este motiv de bănuială de înşelăciune. Vai când profetul uită să fie “fiu al lui Adam”, adică un om sărman ca toţi, şi pretinde să devină “cineva”. Dumnezeu pune în picioare ( “… m-a făcut să mă ridic în picioare”), dar nu pune pe piedestal.

Minunile pe care nu a putut să le facă

Dar ce s-a întâmplat, de fapt, la Nazaret? Este dificil de stabilit cu exactitate. Pare că ar fi voit să însuşească pe profetul-taumaturg. Să-l manevreze după plăcerea proprie. Astăzi am spune “să-l instrumentalizeze”, probabil din motive de patriotism local. Se lăudau cu drepturile asupra Lui, inclusiv cel de a-l dispreţui, de a-l face snob, considerându-l cu o anumită bunăvoinţă. L-au refuzat, şi în acelaşi timp pretindeau să-l folosească în modul lor.

Ce naiba, ştiau totul despre el, cunoşteau rudele sale (neam aşa…), şi totuşi: “Cine crede că este?” Intenţionau să-l reducă la măsurile proprii, să-l readucă acasă. Într-un cuvânt: să-l redimensioneze. Numai, cel puţin, să se laude cu el în faţa altora. Şi cel puţin să-l oblige – admiţând că este capabil, cum se flecăreşte în jur – să facă minuni aşa cum vor stabili ei. Este pretenţia, mereu actuală, de a închide misterul personal al lui Isus într-o oarecare formulă, definiţie, titlu, schemă politică sau ideologică; reducându-l la proporţiile dorinţelor noastre şi ale aşteptărilor noastre, ale intereselor noastre. Un fel de a pune mâinile pe El. Este Pătimirea care este perpetuată, cel puţin cu intenţia de a-i aduce slavă şi de a face să fie respectat.

Este ispita, care revine mereu, a unei religiozităţi incapabile de a primi trecerea lui Dumnezeu în mod obişnuit, în normalitate, adică de a accepta întruparea. Şi Isus trebuie “să se mulţumească” să vindece puţini infirmi. Dar nu poate săvârşi minunile pe care El le-ar vrea în acele suflete, oarbe din cauza… vizibilităţii tâmplarului. “Şi s-a mirat de necredinţa lor”. Şi Dumnezeu se oboseşte să creadă. S-ar spune că nu reuşeşte să creadă din cauza necredinţei noastre, a durităţii inimii, din cauza refuzurilor noastre încăpăţânate. … Şi spunem că îi oferim dovezi din belşug. Ar trebui să fie convins, de acum.

Desigur, este impresionantă această trăsătură particulară a lui Isus care, după ce a domolit furtuna, a triumfat asupra demonilor, a învins bolile şi chiar moartea, se simte uimit, neputincios, în faţa libertăţii şi a voinţei rele a oamenilor. “Ce este mai slab şi mai dezarmant decât un Dumnezeu care nu poate nimic fără noi?” (P. Claudel). Totuşi El străbate încă toate drumurile, se prezintă ca un cerşetor la toate porţile. Înfruntă riscul de a fi respins. De ceea ce se teme mai mult este primirea pe care i-o rezervă cei din casa…

Câţi paşi se pot face cu un spin înfipt în carne…

Aş vrea să închei tot cu Paul. Care nu ezită să prezinte semnele slăbiciunii proprii, dovezile micimii proprii. Se laudă cu ceea ce nu are, cu ceea ce nu posedă. Pune în evidenţă limitele proprii. Ne încredinţează de umilirea fiinţei sale – literalmente – “pălmuit de Satana”. Să ne înţelegem. Paul nu prezintă o mistică a resemnării şi a durerii. De fapt, a cerut să fie eliberat. Nu face un discurs de tip psihologic, cu riscul autocomplăcerii în suferinţă (în loc “să mă complac în infirmităţile mele”, Bultmann traduce “spun da…”)

Paul, pur şi simplu, vrea să ne facă să înţelegem că apostolul nu este un supra om dotat cu calităţi excepţionale, un erou invulnerabil. Dimpotrivă, el chiar prin intermediul fragilităţii proprii, devine martor a ceea ce Dumnezeu este capabil să facă. Cu această atitudine neobişnuită, Paul ne descoperă care este antidotul cel mai eficace împotriva autoexaltării de tip spiritual: a mărturisi că este “un fiu al lui Adam” (ca Ezechiel), adică un om sărman. Şi, poate, “sărman” este prea mult. Rămâne totuşi mortificată curiozitatea noastră în privinţa faimosului “spin în trup”. Paul nu spune în public cartela sa clinică.

Şi atunci se dezlănţuie exegeţii. Şi iată apărând un rău fizic cronic neprecizat: poate la ochi, sau la limbă. Cineva, dând de crezut că a primit informaţii secrete, vorbeşte de malarie, reumatism, migrene chinuitoare, şi chiar epilepsie. Nu lipsesc doctori spirituali care diagnostichează ispite chinuitoare împotriva castităţii. În sfârşit, pare că Paul a reuşit în final să scoată spinul şi să-l înfigă în pielea exegeţilor. Un chin adevărat pentru ei. În rest fiecare caută modul care îi convine pentru a face viaţa dificilă. Revenind pe tărâmul seriozităţii, închei cu o frază a Terezei de Avila, care exprimă în mod original gândul lui Paul: “Tereza, tu nu eşti nimic. Tereza şi 30 de ducaţi, este un pic. Tereza şi Domnul, este totul”.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin