Predici

I.C. În prima lectură ne-au fost prezentate două personaje semnificative şi total opuse: Amazia, preotul bine integrat în structura religioasă, plin de merite şi privilegii, şi Amos, simplul păstor care, în mod imprevizibil, a început să facă pe profetul. Primul este omul de succes, aclamat şi respectat pentru că, fiind prieten cu cei de la putere, a ajuns într-o poziţie prestigioasă. Nu e de invidiat: are totul, dar nu e liber; în orice moment poate fi şantajat de cel de la putere care-i dă pâine, dar poate şi să i-o refuze; este constrâns să arate respect şi veneraţie necondiţionată, să fie totdeauna gata să linguşească, să facă jocurile politice ale protectorului său şi să închidă ochii la faptele sale rele. Amos este sărac, dar independent, poate spune ceea ce gândeşte, nu are nimic de pierdut, nimic de apărat, nu are nici o datorie faţă de nimeni.

“Săraci pentru a fi liberi“, acesta poate fi motto-ul care rezumă condiţiile puse de Isus în Evanghelia de azi celor care sunt chemaţi să vestească Cuvântul său. Ei trebuie să se asemene lui Amos, nu lui Amazia.

Evanghelia se deschide cu trimiterea celor Doisprezece în misiune. Toţi sunt trimişi, nimeni nu este exclus, aceasta arată că vestirea Evangheliei nu este rezervată numai unor membrii din comunitate. Ucenicul care nu simte nevoia de a împărtăşi cu alţii darul primit, probabil nu este încă convins că, descoperindu-L pe Cristos, a descoperit comoara cea mai preţioasă.

Apostolii sunt trimişi “doi câte doi“, nu pentru a-şi ţine companie, dar dintr-un motiv teologic. Spre deosebire de hinduism, de budism şi de toate celelalte religii care propun ca ideal atingerea propriei perfecţiuni spirituale, a propriului echilibru interior, a propriei purificări, chiar izolându-ne de ceilalţi, în singurătate completă, creştinismul nu poate fi trăit decât în comunitate iar, pentru a constitui o comunitate e necesar să fie măcar două persoane. Iată motivul pentru care evanghelizarea nu este niciodată opera unor oameni singuri care predică propriile intuiţii sau inspiraţii personale. Cine vesteşte Evanghelia trebuie să se menţină în comuniune cu Biserica.

Isus îi mai învaţă pe apostoli să meargă în casele oamenilor, în ambientele în care trăiesc; nu trebuie să aştepte ca oamenii să-i caute. În sfârşit, apostolilor le este conferită o putere. Poate ne surprinde că Isus nu le dă puterea de a comanda, de a da legi. Unica putere care le e conferită e cea exercitată de Isus: să poruncească spiritelor necurate. Prin “spirite necurate” se înţelege toate acele forţe care ne îndepărtează de Dumnezeu şi de viaţă, care trezesc în noi sentimente rele şi cauzează violenţe şi nedreptăţi. Din înfruntarea cu aceste forţe rele care domină lumea, comunitatea creştină va ieşi victorioasă, pentru că Învăţătorul ei a investit-o cu o forţă irezistibilă, însuşi Spiritul său.

În a doua parte a Evangheliei sunt date instrucţiuni referitoare la echipamentul pe care mesagerii Evangheliei trebuie să-l poarte cu ei. Trebuie să fie foarte lejeri: să aibă numai o haină, o pereche de încălţăminte, un baston şi nimic altceva; restul constituie un bagaj care împovărează. Mijloacele materiale trebuie reduse la esenţial.

Începem cu bastonul. Era arma celui sărac, de aceea în Evanghelia lui Matei, Isus o interzice. Ucenicii lui Isus sunt constructori ai păcii, deci, renunţă la toate instrumentele care duc la violenţă. În fragmentul de azi, în schimb, apostolilor le este permis să ia bastonul. Motivul stă în faptul că, în Biblie, bastonul are şi o altă semnificaţie simbolică. Moise şi Aron, împreună, “doi câte doi”, cum recomandă şi Isus, au luptat împotriva forţelor represive ale faraonului, au împlinit opera de eliberare a poporului lor slujindu-se de un baston, semnul puterii lui Dumnezeu. Cu el Moise a săvârşit fapte minunate în faţa faraonului, a întins mâna asupra ţării Egiptului şi a făcut să vină lăcustele, a împărţit în două Marea Roşie, a făcut să ţâşnească apă din stâncă.

Şi ucenicii lui Isus, pentru a săvârşi eliberarea omului de sub puterea celui rău, au în mână numai un baston, pot conta pe o singură forţă, cea încredinţată lor de Isus: Cuvântul său. Apoi este indicat ceea ce nu trebuie să poarte cu ei: nici pâine, nici sac, nici bani… Este evident că aici Isus recurge la paradoxuri, dar trebuie să fim atenţi să nu interpretăm reductiv aceste cuvinte, să nu răstălmăcim mesajul, lipsindu-l de conţinutul provocator. Propunând sărăcia, Isus voia să păzească pe ucenicii săi de ispita de a crede că eficacitatea misiunii ar depinde de calitatea mijloacelor materiale pe care le au la dispoziţie. Isus n-a dispreţuit niciodată bunurile materiale, nu a prezentat niciodată mizeria ca ideal de viaţă, totuşi a pus în pază ucenicii de pericolul de a fi condiţionaţi de sărăcie. Nu e liber să spună adevărul şi să exprime ceea ce gândeşte cel care trebuie să placă cuiva, care, asemenea lui Amazia, este plătit şi trebuie să fie recunoscător.

De-a lungul secolelor, Biserica a plătit cu mare preţ acordurile şi alianţele cu cei puternici ai acestei lumi, compromisurile cu cei care i-au oferit privilegii, favoruri şi garanţii. Le-a plătit cu pierderea libertăţii şi a autonomiei. Mai există un alt motiv, mai important, care-l face pe Isus să ceară ucenicilor săi sărăcia materială. Cine-şi arată superioritatea, în mod inevitabil generează suspiciuni şi provoacă refuz. Oamenii se încred numai în cei care nu se impun cu putere, care nu umilesc, de aceea modul cel mai eficace pentru a cuceri încrederea este de a încredinţa propria viaţă în mâinile celor cărora le este oferită Evanghelia, arătând că depind de ei şi pentru propria susţinere.

Nu este permisă pâinea în desagă pentru că nu e nevoie de ea, pentru că împovărează, că este inutilă. Ucenicului nu-i este permis să facă provizii pentru ziua de mâine; pâinea pe care o cere Tatălui este “cea de toate zilele“, şi, dacă primeşte mai mult trebuie să o împartă cu cel nevoiaş.

În cea de-a treia parte a Evangheliei Isus vorbeşte de primirea rezervată celor trimişi: unii vor fi primiţi cu bucurie, alţii vor fi respinşi cu ură. Cum trebuie să reacţioneze? “Când intraţi într-o casă, rămâneţi acolo până la plecarea voastră“. La prima vedere această recomandare pare o invitaţie de a vizita o singură familie, neglijând pe celelalte; în realitate, Isus atenţionează asupra unei mari greşeli care ar putea compromite lucrarea misionarilor săi: cine vesteşte Evanghelia va găsi mereu persoane evlavioase şi generoase care îl vor primi în casa lor, dar, cum e uşor de imaginat, prima locuinţă nu va fi cea mai bună, dar va trebui să se adapteze să trăiască.

Însă misionarii vor întâlni oameni dispuşi să le ofere locuri mai bune şi aşa vor căuta confortul. Isus le recomandă să rămână în prima casă. Ucenicilor li se cere o mărturie de viaţă austeră, sobră, fără lux. În joc este însăşi credibilitatea misiunii. (Aici poate fi adus ca model Sf Ioan Vianney, pe care-l avem ca exemplu de slujire preoţească în acest an dedicat Sfintei Preoţii). Iar atunci când vor fi alungaţi trebuie “să-şi scuture praful de pe picioare“. Era gestul pe care fiecare israelit îl făcea când, părăsind pământul păgânilor, intra în ţara sfântă. Exprima astfel convingerea că e necesar să se elibereze chiar şi de praful lor.

Isus sugerează ucenicilor săi să facă acest gest nu ca un semn de refuz sau de dispreţ, dar ca o mărturie pentru ei. Textul originar spune: “pentru ei“, nu “împotriva lor“. Această cerere a lui Isus este o expresie de respect, e o invitaţie de a nu insista mai mult pe datorie, de a nu deveni obsesivi, pentru a nu obţine efectul contrar, acela de a plictisi persoanele şi de a le îndepărta definitiv de la credinţă.

Adevăraţii apostoli sunt atenţi să nu forţeze libertatea celorlalţi, să nu se transforme în gălăgioşi fanatici şi intoleranţi. Sunt conştienţi de a fi trimişi să ducă o propunere, nu să se angajeze în lupte teologice. Datoria lor nu e de a obţine convertiri numeroase, ci de a vesti cu fidelitate Cuvântul lui Dumnezeu. Adeziunea sau refuzul, roadele mai mult sau mai puţin abundente nu depind de ei, ci de tipul de teren pe care vor împrăştia sămânţa Cuvântului, cu abundenţă, cu respect şi bunătate.

Ultimul verset relatează succesul misiunii apostolilor. Cu puterea conferită de Isus, ei vor înfăptui opera de mântuire pentru care au fost trimişi. Semnul acestei mântuiri este înfrângerea oricărei forme a răului, răul fizic (boala) şi răul moral (scoaterea diavolilor).

pr. Nicolae Farcaş Ritul latin