Predici

Vorbeşte pământul

Păduri, arbori, ramuri, fructe, răsaduri, munţi, păsări, spice, coase, boabe de grâu, seceriş, ţăran, crinii câmpului, grăuntele de muştar, verdeţuri, umbra odihnitoare… …Erau, o dată, profeţii – ca Ezechiel – şi un Învăţător cu numele Isus care vorbeau despre aceste lucruri cu cea mai mare naturaleţe. “În acel timp” Isus, vrând să explice o realitate dificilă ca Împărăţia lui Dumnezeu, se folosea de o povestire, cu imagini luate de pe câmpuri sau din viaţa domestică (sare, drojdie, făină, vin, apă, lumină…).

… Erau o dată preoţi care aveau pământul lipit de încălţăminte. Cultivau grădina, se ocupau personal de bucătărie, erau experţi la viţa de vie şi la albine, nu dispreţuiau vizitarea grajdului sau coteţului, şi când treceau prin câmpuri ştiau să se oprească şi să observe. Şi apoi ştiau să povestească. Predica lor nu intra mereu în canoanele clasice ale elocvenţei sacre, în schimb foloseau imagini familiare din lumea acelor oameni, şi comparaţiile erau aproape totdeauna ghicite. Poate că improvizau un pic. În schimb ştiau să se facă ascultaţi şi mai ales înţeleşi. Astăzi preoţii aleargă cu viteză mare pe autostradă şi nu se mai opresc, decât la autogrill.

Organizează călătorii în locurile cele mai îndepărtate ale globului. Dar nu mai merg pe jos, cu atât mai puţin la ţară. Predica lor, normal, este impecabilă, lustruită ca pantoful lor. Vorbesc limbajul tehnologiei, dezvoltă bravele lor teme sociologice, examinează problemele din punct de vedere psihologic şi chiar psihanalitic, citează cei mai moderni maeştri ai gândirii şi creatori de opinii, fac referiri la filmele lui Ingmar Bergman şi Krzysztof Kieslowski, recită poezii din Rilke şi Hopkins, interpretează picturi de Chagall, discută tezele din ultimul roman pe care niciunul nu l-a citit încă, polemizează cu teologul care nu-i place şi pe care toţi îl ignoră, se aventurează de-a dreptul în analizarea structurală a Cuvântului lui Dumnezeu…

Totul este bine, funcţional. Dar nu ştiu să povestească. Imaginile lor, exemplele lor, sunt departe de experienţa oamenilor obişnuiţi, care de fapt se supun în loc să se arate interesaţi. Pentru a-i auzi “vorbind pământul” este nevoie să aştepte o duminică cum este aceasta, în care sunt constrânşi să vorbească astfel din fragmentele din Lecţionar. Dar se vede de îndată că pe acest teren se mişcă cu o jenă evidentă. Poate ar fi oportun să ne dăm seama că limbajul misterului este limbajul lucrurilor simple. În mod paradoxal, misterul poate fi conţinut, nu în învelişul elucubraţiilor intelectuale, ci în imaginile legate de viaţa de fiecare zi.

Lumea care ne este cea mai familiară este aceea care mai bine decât alta ne dă posibilitatea de a atinge realităţile transcendente. Se ridică spontan o întrebare: de ce religia nu este niciodată “povestită”? De ce trebuie să sorbim lecţii teoretice, documente doctrinale, cercetări, informaţii diferite, dezbateri intelectuale, şi nu ne este oferită niciodată surpriza unei povestiri? Cineva imploră: “vorbiţi-mi despre Dumnezeu!” Eu aş spune, mai ales: “Povestiţi-mi despre El” Isus venea de departe, de sus. Dar avea sandalele albite de praful drumurilor. Şi pentru aceasta ştia să povestească.

Şi nu ezita să înceapă discursul său astfel: “Cu ce putem compara împărăţia lui Dumnezeu şi cu care parabolă putem s-o descriem?” Adică: cum pot să explic astfel ca toţi să înţeleagă că lucrul acesta îi priveşte îndeaproape? Şi, probabil, se uita în jur, privea în ochii ascultătorilor, şi citea din inima lor despre viaţa de fiecare zi…

O ramură ruptă

“Eu voi lua din vârful cedrului, din ramurile sale voi rupe o rămurea şi o voi planta pe un munte înalt…” Eu pot să fiu acel cedru maiestos, superb, considerabil, trufaş. Şi eu am nevoie ca Dumnezeu să rupă o ramură neînsemnată (care ştiu, este o rugăciune făcută din inimă, o fărâmă de umilinţă, o remuşcare sinceră, un suspin, o aspiraţie secretă, o mărturisire a ignoranţei, o mică dorinţă, un gest dezinteresat, un moment de tăcere, încredinţare în mâna lui Dumnezeu tipică unui copil…) şi s-o planteze în terenul pe care îl cunoaşte El.

Copacul meu orgolios, sigur de sine, afirmat, pretenţios, nu oferă nici un interes în faţa lui Dumnezeu. Nu foloseşte proiectului său. El are nevoie de o aşchie, un fragment, o palpitaţie, o parte sensibil de neglijat, pentru a încerca altoirea. El caută lucrul cel mai bun din mine, micimea, visul nepervertit încă de realism, candoarea, sinceritatea, sărăcia. De aici totul poate să reînceapă. Este suficient să consimţim la detaşare, sfâşiere, pierdere, rupere. Eu mă consider cine ştie ce lucru. Şi îmi închipui că Dumnezeu are nevoie de cine ştie ce lucru de la mine. Încă nu am învăţat că El, pentru a realiza lucruri mari, se foloseşte de cine ştie ce lucru, dar de lucruri de nimic: un pic de modestie, un pic de lipsă de afişare, un pic de transparenţă, un pic de spirit de copil, un pic de căinţă.

Dumnezeu creează din nimic. Dar dacă nu o fac pentru a-I pune la dispoziţie nimicul, El ar putea să se mulţumească şi să încerce cu “aproape nimicul”. (Tot discursul cred că nu se referă numai la unul singur, ci la toată Biserica).

Şi o ramură pentru a cânta

“…Face ramuri atât de mari încât păsările cerului pot să se adăpostească în umbra sa…” Ştiu că parabola se referă în primul rând la Împărăţie. Dar cred că priveşte, din reflex, şi Biserica. Şi atunci mă adresez ţie, Biserică a lui Cristos. Nu mă interesează structurile tale (nici nu mă scandalizează, nici nu mă entuziasmează, pur şi simplu le accept ca inevitabile). Măreţia ta şi puterea ta mă lasă indiferent (eu, totuşi, ofer contribuţia mea pentru a te face să creşti în micime, şi te iubesc, şi mă simt în largul meu în sânul tău, mai ales când eşti neglijată în ochii lumii).

Nu tresar de bucurie dacă măreşti “zonele tale de influenţă”. Îmi ajunge, cum spune parabola, un petic de umbră pe capul meu. Ştiu că cineva caută în tine o sistematizare. Eu mă mulţumesc cu o ramură ruptă. Din cauza slăbiciunii mele, urcuşul pe munţi nu este specialitatea mea. Totuşi aş vrea să găsesc mereu în tine un spaţiu de libertate, un cuib unde să depun crucile mele secrete, o frunză care să-mi ofere adăpost în momentele de descurajare, o creangă pentru a-mi trage răsuflarea. Aş dori să întâlnesc pe cineva care să mă asculte, să-mi dedice un pic de timp. Ţin să fiu cunoscut pe nume. Aş fi mulţumit dacă în arhivele tale ar fi chipul meu şi nu o ţidulă. Mi-ar place să curgă viaţa – şi nu cerneala şi nu cuvintele şi nu murmurele – de-a lungul trunchiului tău secular.

M-aş simţi împăcat dacă mi-ai pune în inimă pofta de a cânta, mi-ai permite să fluier (fără să mă simt un derbedeu, cum se întâmpla în Seminar), să-mi oferi ocazii de uimire. Biserică a lui Dumnezeu, îmi permit să-ţi amintesc – de alt fel, fără pretenţia de a te învăţa vreo lecţie, din moment ce eu am nevoie fă fiu instruit de tine – că pomul cel mai mare este cel mai locuit. Ceea ce are sens şi dă semnificaţie plantei este ca alţii (în special săracii, cei slabi, cei lipsiţi de apărare) să găsească un loc. Nu este vorba să te extinzi, ci să te laşi ocupat, şi aproape să fii confiscat pentru utilitatea publică.

Sunt cuiburi populate care “povestesc” planta, nu proprietarul. Biserică a lui Cristos, nu te preocupa să declami acţiunile tale, să ilustrezi meritele şi cuceririle tale, să celebrezi triumfurile tale. Vom fi noi, păsările la adăpostul umbrei tale, care au găsit în tine locul lor, pe care i-ai primit… cu ramurile deschise, vom fi noi, care am ocupat inima ta, care îţi vom cânta recunoştinţa noastră. Şi te vom face să simţi că eşti mereu mai tânără.

Suntem dispuşi să dormim pentru Împărăţie?

“…Fie că doarme sau veghează, noaptea sau ziua, sămânţa încolţeşte şi creşte”. Nu este aşa de uşor să înveţi să dormi, să fii un pic calm, să nu te agiţi prea mult, aşa cum se poate pricepe din mica parabolă evanghelică (o perlă rară, darul exclusiv al lui Marcu). Însă am putea încerca. Cel puţin uneori să oprim microfoanele, să depunem stiloul, să dezactivăm telefonul, să lăsăm locul gol pentru dezbatere, să aruncăm la coş un document, să nu fim prezenţi la o ceremonie, să închidem gura, să contemplăm, să nu alergăm cu limba scoasă după ultimul vagon al trenului.

Cel puţin uneori să nu exprimăm opinia proprie, să nu facem nici o declaraţie, să renunţăm la “luarea fermă de poziţie”, să nu impunem punctul nostru de vedere, să nu manifestăm indignarea proprie, să nu afişăm diagnosticul propriu la relele societăţii şi să nu distribuim reţete infailibile pentru îngrijire. Cel puţin uneori să nu faci să se audă glasul tău, şi să păstrezi tăcerea (care ar fi un eveniment senzaţional). Cel puţin uneori fă să se simtă absenţa ta (şi, dacă nu o notează, cu atât câştigul este mai mare). Cel puţin uneori să spui: “Nu ştiu”.

Cel puţin uneori s-o rupem cu aerul nostru de protagonişti, de salvatori ai omenirii. Şi ca patronii vaporului să oprească pistoanele lor. Şi ca anumite personaje, anumiţi superiori, să se încuie într-o celulă inaccesibilă, pentru câteva luni, dacă nu chiar pentru mai mulţi ani. Şi ca aceia care “strigă” de la antenele de pe acoperişuri să-şi amintească de Isus care a făcut o şedere prelungită în deşert, unde nu erau nici acoperişuri nici antene. Dacă chiar nu reuşim să dormim, să ne aşezăm la fereastră. Şi să încercăm să ghicim, în noapte, fulgerarea luminilor aprinse de Cineva în multe inimi, chiar şi fără noi.

Să lipim urechea de crusta pământului. Vom percepe rumoarea aproape imperceptibilă a seminţei care “încolţeşte şi creşte”…fără ca noi să putem face ceva. Şi dacă cineva ne întreabă: “Cum?, să-i răspundem: “Eu am obosit puţin. Dar minunea, cea mai mare, are loc fără ca eu să ştiu, fără aportul meu.

Pentru cei care merg în timpul nopţii

Aş vrea să dedic pagina lui Paul (lectura a doua) celor care merg prin noapte. Care se obosesc să creadă, şi se obosesc şi mai mult să spere, nu primesc iubire şi au impresia că nu sunt capabili s-o dea. Cei ce simt gerul şi golul în interior. Au impresia că totul este zadarnic: “Umblăm în credinţă şi nu încă în viziune”. A umbla în credinţă înseamnă şi a umbla în întuneric, a nu înţelege nimic, a simţi lipsa sprijinului sub picioare, a nu avea răspunsuri pentru cele mai chinuitoare întrebări. A umbla în credinţă înseamnă şi a face experienţa îndepărtării lui Dumnezeu, tăcerii sale încăpăţânate, exilul său. Şi nu se lasă impresionaţi de acei credincioşi care ar vrea să se vadă că ei… văd. Că totul este clar, evident, simplu. Şi că ei sunt în contact direct cu Dumnezeu, Îi vorbesc permanent.

Ştim mai degrabă că sunt “plăcuţi Lui” chiar şi când merg pe dibuite, încăpăţânându-se să caute în ciuda tuturor, atingând abisul nimicului. În privinţa altora, ar trebui să-mi dau seama că “a umbla în credinţă şi nu în viziune” se traduce într-un stil de pudoare, discreţie şi modestie. Şi că a afişa siguranţa, a striga la toate colţurile că ei au găsit, a flutura semeţ siguranţe, poate împiedica cercetarea altuia în loc s-o favorizeze. Ar trebui să suspectez că “a fi plăcuţi lui Dumnezeu” nu coincide cu a fi plăcuţi lor înşişi. Şi că este un fel sigur de a nu fi prea plăcuţi Lui care constă în înţelegerea şi respectarea celui care traversează ţinutul deşertic al îndoielii, al absenţei şi al părăsirii. Printre tovarăşii de exil, nimănui nu-i este permis să creadă că este deja “sosit” în patrie.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin