Predici

Specialitatea noastră: să ne ascundem

“Unde eşti?” “Cine ţi-a spus…?” “Ce ai făcut?” Întrebările lui Dumnezeu se succed insistent. Omul nu poate să se sustragă, să divagheze, conform tendinţei sale din născare. Este vorba de a răspunde la acele întrebări, şi nu la altele.

Să răspundă la acele întrebări, fără să le ocolească, cu pretexte mai subtile, sau cu argumente mai ingenioase. Să înfrunte acele probleme, evitând să le substituie cu altele fictive şi mai puţin riscante. Dumnezeu ne întreabă unde suntem. Pentru că ştie că ispita noastră este aceea de “a ne sustrage”, de a evita întâlnirile decisive.

Suntem peste tot, ocupăm – sub pretextul poruncii de sus – toate locurile disponibile (chiar alungând pe alţii), jucăm toate rolurile (şi inventăm mereu locuri noi), dar nu s-a spus că suntem acolo unde ar trebui să fim. Suntem peste tot, facem tot, învăţăm de toate. Şi totul devine un expedient viclean pentru a evita vederea faţă în faţă obligatorie cu Dumnezeu. Un anumit prezenţialism exasperat poate deveni un mod pentru a fi absenţi. Un anumit activism poate constitui o abilitate pentru nu face niciodată ceea ce ar trebui să facem într-adevăr.

Anumite devize pot să ne slujească să ascundem golul. O anumită exteriorizare ostentativă nu este altceva decât acoperirea goliciunii noastre. Anumite organizaţii care se impun, o anumită etalare de putere, bogăţia şi mijloacele umane, maschează stângaci ruşinea de a nu reuşi să trăim aventura şi riscul credinţei. Un anumit eficientism este mărturisirea vădită a insuficientei noastre eficacităţi evanghelice. Anumite înţelegeri cu puterile adversarului denunţă neputinţa noastră spirituală. Anumite pretenţii de “a conta”, de a valora, descoperă cu cruzime inconsistenţa noastră creştină.

Pentru a nu simţi acei paşi…

Ne mişcăm paşii în toate direcţiile, învăluindu-ne în zgomot, pentru a nu “auzi” paşii Domnului. Afişăm siguranţă, dezinvoltură, aroganţă, tocmai pentru că ne este teamă de El. Mergem să căutăm pe alţii, tocmai pentru a nu fi găsiţi de El. Suntem mereu ocupaţi, pentru a nu trebui să-L ascultăm. În mod paradoxal, în preocuparea de a apărea în continuare, cu orice preţ, cu dorinţa exagerată de a sta la rampă, ne dedicăm jocului nostru preferat: de a ne ascunde.

Demonstrăm că suntem cei mai bravi iluzionişti din lume: cu trucul de “a ne dedica”, reuşim să “ne negăm” sistematic. Suntem cei mai abili în “a ne sustrage”, dând impresia că “ne multiplicăm”. Anumiţi creştini declară că “se fac în patru”, pentru alţii. Ar fi suficient să se mulţumească de “a se face în unul”, adică să aibă curajul de a fi ei înşişi. “În sfârşit, unde sunteţi?” Am ocupat jurnalele şi televiziunile, radioul şi piaţa, palatele puterii şi academiile, spaţiile publicitare şi balcoanele, stadioanele şi şcolile, ambasadele şi consiliile de administraţie. Dar rămâne de dovedit că suntem la locul nostru, sau oricum în mod just.

Facem foarte multe lucruri, nici un sector de activitate nu trebuie să rămână descoperit. Trebuie să mai demonstrăm, totuşi, că ştim să facem cu demnitate meseria noastră de creştini. Am lipit etichete cu numele de creştin pe toate iniţiativele. Totuşi suntem goi, fără măcar să simţim ruşine. Chiar şi atunci când vorbim despre El, vorbim mereu despre altul. “Cine ţi-a spus…?” De unde ai învăţat acele lucruri? La care şcoală ai mers? Ce maeştri ai ascultat, şi mai ales pe care nu i-ai ascultat? Cât de greu este să dai cont unui Dumnezeu care vrea răspunsuri precise, şi nu justificări.

Pretenţia de “a ieşi din încurcătură”

“Ce ai făcut?” Ar fi mult mai bine o mărturisire sinceră a păcatelor proprii. Dimpotrivă, am inventat arta de “a ieşi din încurcătură”, de a spune “nu eu am fost”. Am vrea să facem să se creadă – chiar şi El! – că noi “nu avem de a face” cu cel rău. Eva s-a limitat să-i pună în spatele şarpelui tot răul. Cineva face mai rău: transformă păcatele în merite, infamiile istorice în opere bune, dezastrele – dintr-un punct de vedere de coerenţă evanghelică – în triumfuri. O anumită apologetică pretinde să celebreze ca date istorice pentru cauza Împărăţiei evenimentele care ar trebui să facă să ne înroşim de ruşine.

Dacă Dumnezeu în persoană ar întreba pe cineva: “Ce ai făcut?”, probabil ar răspunde: “Ai fost informat greşit de duşmanii religiei şi de jurnalele lor vândute Satanei. Este un complot diabolic împotriva noastră… Vezi că ceilalţi au făcut mai rău…”. Sau, de-a dreptul: “Am făcut-o pentru Tine, pentru gloria Ta”. Beelzebul, în această privinţă, este un diletant.

Nimeni nu reuşeşte să schimbe cărţile de pe masă mai bine ca noi. Nimeni nu posedă obrăznicia noastră de a ne sustrage, de a ieşi din încurcătură, după ce a lăsat amprentele peste tot. Altceva decât “a mânca din pom”. Am făcut să dispară toată pădurea, am prădat toată grădina.

Dar dacă El ne-ar pune acea întrebare, ar auzi răspunsul, contrar Evei (“şarpele m-a amăgit”)… că noi am înşelat şarpele. Ceea ce am făcut pentru a întemeia Împărăţia lui Dumnezeu. Că am combinat toate acele necazuri în scopul binelui…

Lăsaţi-l afară! “Ai săi… au ieşit pentru a merge să-l prindă”. Ca şi cum ar fi spus: este ora de a te întoarce acasă, să pui capul la loc, să reintri în rânduri. Vă rog, nu-l faceţi să reintre în schemele voastre, în clasificările voastre, în ritualurile voastre. Şi-a ieşit din fire”. Nouă ne stă bine aşa. Lăsaţi-l afară. În afară de voi. Afară de instrumentalizările voastre. Afară de potrivirile voastre, anexiunile şi tutelele voastre. Afară de monopolul vostru.

Vă rog, lăsaţi-l să se bucure, cel puţin odată, un creştin ca să fie un creştin şi nimic altceva. Nu-l purtaţi în cenaclurile voastre. Nu-l reînchideţi în ghetourile voastre. Nu-l travestiţi cu devizele voastre (mai ales cu acelea care rămân lipite pe piele, şi nu se văd în exterior). Nu-l îndopaţi cu formulele voastre şi sloganurile voastre. Cruţaţi-l de limbajul vostru. Nu-l faceţi să înveţe textele voastre sacre. Salvaţi-l de metodele voastre educative. Ţineţi-l afară de programările voastre. De ce “un creştin” nu vă ajunge? Pentru ce apartenenţa la Cristos nu este suficientă? Pentru ce un creştin pentru voi devine de încredere, credibil, respectabil, numai când este în stare să documenteze o altă apartenenţă (grup, club, sectă, clan)? De ce certificatul pe care îl purtaţi asupra voastră să constituie o marcă de garanţie superioară celei imprimate de botez?

De ce cineva trebuie să fie dintre voi pentru a fi recunoscut şi acceptat? Lăsaţi afară cel puţin pe unul. E mai bine dacă este un pic sălbatic, de nedomesticit. Cu aerul liber. În câmp deschis. Unul despre care se poate spune simplu că este de partea lui Cristos şi nimic altceva. Care ţine să-l urmeze pe Învăţătorul şi nu se încredinţează nici unui alt ghid. Lăsaţi un creştin fără adjective, fără familie adoptivă (în afară, bineînţeles, de Biserică), fără comunitate care să-l ia în custodie şi să-l fabricaţi după propria imagine şi asemănare. Fără documente, etichete suplimentare, protectori. Un creştin fără alte vaccinuri sau altoiri în Cristos. Şi dacă este chiar necesar un adjectiv, spuneţi-i “sărac”. Este unicul adjectiv just pentru un creştin. Singurul titlu cu care se poate mândri.

O familie protejată de o privire

“Privind asupra acelora care şedeau în jurul său a zis: “Iată mama mea şi fraţii mei! Cine face voinţa lui Dumnezeu, acela este fratele meu, sora şi mama mea.” Trebuie să fie fără îndoială mare această familie a lui Isus, care s-a mărit tot mai mult din acea zi. Cercul său se lărgeşte într-un chip inimaginabil. Nici un recensământ, nici o statistică, nici o fişare nu vor reuşi vreodată să dea cont. Nu cel care zice, dar cel care face. Nu cine prezintă sau impune altora voinţa lui Dumnezeu, dar cine o împlineşte într-adevăr, sau cel puţin încearcă.

Cine ştie câte persoane, astăzi, în lume, fac voinţa lui Dumnezeu fără măcar să fie conştienţi, oricum fără să se simtă personaje excepţionale. Fără a judeca pe alţii, fără discriminări, fără să se considere superiori faţă de alţii. Privirea îndreptată de Cristos asupra “rudelor” sale numeroase este o privire plină de iubire, ca aceea cu care a învăluit pe omul care urma un ideal mai înalt (Mc 10,19). Nimeni nu este exclus. Şi eu, deci, pot face parte din acel număr. Şi eu am posibilitatea de a deveni, într-un anumit sens, “mama lui Isus”, şi nu numai fratele sau sora. În mine, printr-o gestaţie lentă şi obositoare, se poate naşte figura omului nou, al unei umanităţi noi.

Pornind de la această familie nemăsurată, particip la forţa lui Cristos, adică la aceea a lui Cristos care alungă împărăţia Satanei. Atunci, şi în lupta mea împotriva răului mă simt susţinut de energia celui “mai puternic”. Se încheie astfel, cu o nemaiauzită posibilitate oferirea către oricine este dispus să împlinească voinţa Tatălui, o pagină uluitoare a evangheliei.

O pagină care apare chiar fără legătură cu părţile care o compun. Rudele lui Isus care se prezintă la început, preocupate de bunul nume al familiei, şi care reapar la sfârşit pe fondal pentru a fi aproape şterse de noile prezenţe. Învăţătorul care răspunde scribilor aducând argumente care nu strălucesc prin claritate şi simplitate. Una nu prea bine precizată “Blasfemia împotriva Spiritului”, care nu poate fi iertată (şi comentatorii care complică şi mai mult lucrurile identificând-o în atâtea moduri diferite, exact câte sunt capetele lor).

Ca şi cum n-ar fi fost destul, iată apărând un nume inedit al Satanei, pus în gura scribilor: Beelzebul, care pare că înseamnă – după dorinţă – “domnul murdăriilor”, sau al gunoiului, al înălţimilor, al muştelor, al duşmăniei (adică duşmanul prin excelenţă), al casei. Este greu, pentru cine nu aparţine la casta adepţilor muncii, de a face legătura între toate aceste elemente eterogene şi complexe. Mai ales, o pagină care pune la încurcătură din cauza diagnosticului pe care rudele îl formulează la adresa lui Isus, considerându-l lipsit de bunul simţ, şi de-a dreptul “lipsit de minte” (şi se înţelege atunci cum numai Marcu a avut curajul de a înregistra episodul, în timp ce Matei şi Luca au preferat să treacă peste…). Poate înţelegerea este oferită numai celui care îi permite lui Isus să-l ia cu sine, şi se lasă cuprins de acea privire plină de duioşie.

Mă recomand, pe calea morală

Paul (lectura a doua) continuă să schiţeze portretul apostolului. Să fixăm aceste elemente: – Credinţa ca punct de plecare obligatoriu pentru toată angajarea apostolică (“am crezut, de aceea am vorbit) este fundamentul speranţei. – Finalitatea dinamismului misionar este stabilit cu precizie: “pentru voi”. - Orizontul său: realităţile invizibile (“noi nu fixăm privirea asupra lucrurilor vizibile, ci asupra celor invizibile”). - Dăruirea ministerială îşi află ancora în veşnicie. Încercările şi amărăciunile pregătesc gloria viitoare. Aceasta va fi infinit disproporţionată faţă de “greutatea uşoară a încercărilor noastre” momentane. - Este singular, încă o dată, jocul contrastelor, mai degrabă marcate. Omul exterior care “se desface”, şi omul interior care “se reînoieşte din zi în zi”. Decăderea fizică şi forţa morală intactă. Dublă locuinţă: pământească şi cerească.

Apostolul consideră propriul trup ca un veşmânt care se uzează şi o casă ruinată. Totuşi este conştient că “va trece” la un veşmânt de glorie şi la o locuinţă veşnică. Această conştiinţă se traduce într-o atitudine concretă: “Să nu ne descurajăm”. Apostolul deci, este unul care nu se lasă abătut, nu pierde curajul. Trebuie avut în vedere că citatul iniţial al Psalmului 116,10 nu este cu totul exact. Sensul textului ebraic s-ar putea exprima astfel: am crezut, de aceea nu m-am lăsat prins de descurajare, adică am avut moralul bun… Paul, nu din întâmplare, vorbeşte la plural, ca pentru a ne implica şi pe noi în aceeaşi credinţă şi în aceeaşi speranţă: “Nu ne descurajăm”, “ştim…”

Loviturile care se abat furios asupra existenţei noastre pot să facă să se năruieşte atâtea lucruri, să provoace unele ruini, dar nu reuşesc să demoleze curajul. În mijlocul prafului de la dărâmături, este important să zărim lucrurile “invizibile” care sunt gata să apară. Din întâmplare, apostolul nu este “unul care aşteaptă”?

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin